Indiferenţa

E obositor să iubeşti, dar e şi mai obositoare indiferenţa. Pentru că atunci când eşti indiferent ura şi dragostea se războiesc înlăuntrul tău.

@Indrie Cristina- Mirela

Câteva gânduri

Fiecare om merită respect. Nr.  mare al anilor nu te face mai vrednic de respect cu atât mai mult cu cât nu oferi respect.

S-au cam inversat lucrurile: în familie e meritrocraţie, în societate nepotism.

(în familie trebuie să îţi dobândeşti iubirea iar în societate se dau functii prin rudenie)

Atunci iubeşti cu adevărat când poţi spune:

Nu contează că ţi-ai pierdut locul de muncă, o vom scoate la capăt.

Nu fii supărat vei lua examenul data viitoare.

Chiar dacă te-ai îngrăşat eşti teribil de frumoasă!

Pentru că iubirea e necondiţionată.

În modestie se ascunde uneori o doză considerabilă de aroganţă tăcută.

Judecăm oamenii in funcţie de ce simţim pentru ei.

Indrie Cristina- Mirela

pozele sunt făcute de Lucian

Negru

E întuneric şi sfesnice aşteaptă să fie aprinse

Le sting  dorinţa până la tăcere

Şi tac şi ele şi tac şi eu.

Sunt un suflet ce se îneacă în marea de negru

Acoperă-mă cu mult întuneric!

Vreau să mă pierd în abisul tăcerii…

Acoperă-mă cu mult vid

Îneacă-mi gândurile în cenuşa timpului.

Şi întunericul meu  tot e  mai adânc

Înghite timpul şi negura îl luminează.

Indrie Cristina-Mirela

Eşti special pentru că Dumnezeu te-a creat

Fals!

Nu eşti special pentru că Dumnezeu te-a creat. Pe toţi ne-a creat Dumnezeu şi nu suntem speciali, suntem cât se poate de banali.

special= ieşit din comun

Marea majoritate dintre voi faceţi eforturi să vă integraţ, nicidecum să ieşiţi din comun. Nu poţi să fii şi special şi în acelaşi timp să mergi după turmă fără să îţi pui întrebări(pentru care să cauţi TU răspuns ) repetând tot ce auzi pentru că e “tare”… fără să gândeşti prea mult… “feeling-ul” îţi e de ajuns.

Îmi pare rău dacă postul vă supără… dar acesta e adevărul. Vrei să fii special sau deosebit ca valoare: fă ceva!

Părinţii, iubitul/soţul şi alte persoane apropiate vă iubesc sau ar trebui să o facă chiar dacă nu realizaţi nimic, dar asta nu înseamnă că sunteţi speciali ci doar iubiţi. Persoanele acestea apropiate vă vor considera extraordinari dar nu sunteţi. Ca să fiţi extraordinari realizaţi ceva extraordinar.

Nu sunteţi extraordinari dacă sunteţi arhitecţi(sau orice altă meserie) mai sunt milioane de oameni care au aceiaşi meserie şi nu sunt extraordinari. Ceea ce îi face extraordinari este proiectarea unei clădiri spectaculoase cu sclipire de geniu. Pe un scriitor îl face special scrierile lui care nu mor, pe un cântăreţ piesele care nu se uită, pe un bucătar bucătăria lui vestită.

În orice situaţie eşti foloseşte-i potenţialul la maxim sau caută un loc unde poţi să îl valorifici.

Ca să vă spun şi ceva mai pozitiv, eu cred că orice om are un potenţial de a realiza ceva extraodinar într-un domeniu anume. Dar pentru a obţine ceva  întotdeauna trebuie să munceşti.

Dar şi aşa tu vei fi cel mai probabil uitat. Dar munca ta va vorbi pentru tine. Până la urmă asta face un artist îşi lasă arta să vorbească pentru el fără a o perturba integrând persoana sa în peisaj.

Indrie Cristina

Un colind foarte frumos…

Multă agitaţie pentru nimic

Nu reuşesc să înţeleg de ce se face atât de mult tam tam în jurul nunţi si cu atât mai mult în jurul logodnei. Si aici ma refer la logodnă ca ceremonie/petrecere.

Şi dacă e să ne gândim ce e logodna?

LOGÓDNĂ, logodne, s. f. Ceremonie prin care un bărbat și o femeie se angajează să se căsătorească; legământ solemn, promisiune de căsătorie între logodnici; credință. ♦ Petrecere organizată cu prilejul acestei ceremonii.

În momentul în care el o cere pe ea şi ea spune da, ei şi-au făcut deja promisiunea de a se căsătorii.

Am impresia că atât de nesiguri suntem pe noi şi pe iubirea noastră că trebuie să îi adunăm pe toţi, să cumpăram o gramadă de flori/aranjament, să pregătim mâncare ca de nuntă. Numai aşa eşti logodit, numai aşa nu dă în spate.

O persoană îmi spunea că un inel îi ţine pe oameni să îşi respecte angajamentele de a se căsătorii, zicea ea oamenii morali.

Eu nu cred că un inel îi ţine, nu  îi ţine nici amintirea anilor împreună, copii, averi cu atât mai puţin un inel. Dacă te căsătoreşti din moralitate ori vei fi nefericit/ă ori ţi se va termina moralitatea şi vei divorţa în final.

Chiar nu înţeleg care e treaba cu toate decorurile de nuntă când e vorba doar de logodnă. Acesta e singurul tău scop în viaţa, să te căsătoreşti? Ai ajuns fată bătrână şi nu mai ai răbdare să fii şi tu mireasa o dată?

Mai toate fetele sunt nerăbdătoare să fie mirese. Toate aşteaptă cu sufletul la gură momentul în care vor fi cerute, se roagă la toţi dumnezeii doar poate, poate se va întâmpla. Dar nu se întâmplă. Pentru că vaca dă lapte şi fără să o cumperi, dă absolut tot ce trebuie.

Poate ei deja stau împreună de mult, concubinaj în toată regula. De ce toată agitaţia atunci pentru căsătorie? Tot farmecul l-a furat deja convieţuitrea împreună, aţi consumat tot ce oferă căsătoria, ai acceptat să trăieşti asa. Ce doreşti aşa mult? O petrecere şi o rochie albă? Siguranţa că nu te va părăsii. Stai liniştită că o va face şi aşa daca va vrea.

Şi nunta e o chestie interesantă. Totul trebuie să fie perfect, mulţi bani cheltuiţi, mâncare mult prea multă, o grămadă de invitaţi- marea majoritate nu dau doi bani pe miri, vin din obligatie sau din chef de petrecere. Miri îşi fac lista de invitaţi pentru a scoate cât mai mulţi bani/obligaţii şi uite aşa un eveniment care ar trebui să sărbătorească legământul dintre doi oameni care se iubesc şi care e unul intim se transformă într-un mare circ.

Totul se termină cu mireasa beată pe masă, poze pe facebook şi realizarea că fericirea a ţinut maxim cât luna de miere.

Fiecare îşi alege partea.

Dacă vă iubiţi te va cere în căsătorie fără să aştepţi la nesfârşit, e doar cursul normal al lucrurilor. Şi până se întămplă asta vei fii fericită pentru că scopul tău în viaţă nu e să fii soţia unui bărbat, ai ţeluri mai mari în viaţă, el e doar completarea fericirii tale.

Căsătoria e doar legalizarea deciziilor pe care deja le-aţi luat unul faţă de altul şi o poartă spre o cunoaştere mai profundă, inclusiv intimă.

Petrecerea e frumoasă sau poate nu foarte frumoasă. Dar asta nu contează, pentru că partea bună începe dupa petrecere: viaţa voastră împreună!

Indrie Cristina

Poveste (4)

Ea îl privi pe acest bărbat care o iubea. Era visul ei. Erau împreună din liceu, se cunoşteau atât de bine, au împărţit atât de multe momente şi îşi clădiseră o mulţime de planuri. O furtună de sentimente o acapară, lacrimi îi inundau ochii. Aşteptase atât de mult momentul acesta.

Se blocă. Cuvântul mult aşteptat refuza să se contureze. Radu nerăbdător o sărută bucuros. În inima ei se războiau două năzuinţe.

- Nu… nu! Alt răspuns nu putea să dea. Acum  plângea şi mai tare, nu întelegea de ce nu putea spune da. De ce se contrariau toate în interiorul ei. Se ridică şi fugii fără a mai spune alt cuvânt. Nu.

“Nu” era cuvântul care străpungea inima lui Radu. Fuga ei spunea „nu”, nu tuturor viselor lor. Nu, nu te mai iubesc.

*

Sau poate îl mai iubea. Nu ştia ce simte, ce îşi doreşte, în ce direcţie să îşi îndrepte viaţa. Era atât de sedată emoţional că nu mai ştia, nu mai distingea dragostea, nu mai ştia sa distingă nici fericirea de triseţe. Era tristă şi plină de întrebări în urma reuşitelor din viaţa ei. Concertul fuse-se un val de emoţii, de vise, speranţe, dar după ce s-a terminat nu a fost îndeajuns. Tânjea după mai mult, tânjea dupa altceva, ceva care nu ştia dacă există. A urmat Radu… o Radu care îşi dorea să îşi petreacă tot restul vieţii alături de ea… dar nici asta nu era îndeajuns. A crezut că asta îşi doreşte, dar când momentul a sosit a simţit ca altă persoană intră în pielea ei.

Se plimba pe strada întunecată, încolţită de blocuri cu lumini stinse şi cu multă istorie ştearsă. Dincolo de fiecare fereastră era o poveste. Mara îşi imagina fiecare fereastră ca fiind o clapă, se gândi cum ar suna poveştile acestea pe note. Se opri în mijlocul străzii închise ochii şi adulmecă cu nesăţ aerul rece al nopţii. În surdină o melodie începea să se contureze. Mara deschise ochii încercând să găsească sursa muzicii.

Delilah… Delilah….

Iarăşi numele acesta. O nelinişte o cuprindea, trebuia să ştie cine o cheamă, dar ea nu e Delilah, şi totuşi de unde venea melodia aceea ce părea izvorâtă din inima ei, din inima ei tristă. Văzu o lumină aprinsă la un apartament. Intră în bloc şi se opri în faţa apartamenului. Bătu la uşă, o dată, de două ori, de trei ori şi nimeni nu răspundea.

continoarea nu va mai fii publicata pe blog

As dori sa stiu daca pana aici ve-a placut povestea?

Rătăcire în neant

Căldare de negru infinit

Mai închis ca orbirea din inima mea

Mi-am pierdut lumina ochilor,

mi-am pierdut şi întunericul lor

sunt un pelegrin fără de ţară, fără de drum

grămadă de ţărână, grămadă de gânduri ce mor…

suflare de viaţă sufocată, cuvânt fără dor,

cuvânt mort fără putere.

_______________________________

De unde vin şi unde plec?

Din ce zări fără orozonturi,

din ce timp fără sfârşit…?

de ce s-a oprit??

de ce stau prinsă între două morţi?

tot mor şi mă nasc dar nu sunt eu!…

între două morţi tot încerc să mă întâlnesc.

_______________________________

unde sunt eu,

cea care Te iubesc?

 

@Indrie Cristina-Mirela

Poveste(3)

Privi mulţimea şi se umplu de încântare, se aşeză graţios la pian şi dădu frâu, frâu la tot ce nu spuse-se până acum nimănui. Le spunea durerea ei de a nu se fii simţit niciodată îndeajuns de bună, nemultumirea ei de a nu putea să îşi urmeze visele, frusrarea de a fii închisă în tine ca un surdo-mut spiritual şi totuşi uimirea în faţa artei care o înconjura, în faţa lumii atât de frumoase, în faţa unui Dumnezeu artist. Le spunea toate acestea fără nici un cuvânt, nimeni nu înţelegea limbajul ei, dar îl simţeau cu toţi şi ea ştia că acum începe să aibă un glas.

Se pierdu în fiecare melodie, acord după accord, sufletul ei era încleştat în muzică şi timpul a îngheţat pentru ea. Nişte aplauze molatice  o treziseră, spectacolul se încheia, era timpul să revină la realitate.

 (2)

Delilah tu care mă prinzi în mreje

Tu care ţeşi din flori de cireş frânghii

Care mă legi în funii de amar, funii de iubire

Tu care mă priveşti tăcut şi apoi alergi

Delilah! Delilah care fugi de tine şi apoi te recunoşti

Tu care ai privire de miere şi un suflet amar

Delilah eu sunt Samson şi nu am păr

Filisteanc-o redă-mi puterea înapoi

Se trezi în mijlocul unei agitaţii de amplore, colegii entuziaşti de reprezentaţie şi spectatorii ce creeau o forfotă generală. În interiorul Marei era linişte, după mult timp era linişte. Nu vedea agiitaţia din jurul ei, nu auzea pe nimeni. Nici un chip pe care îl vedea nu se distingea de celalălante, toate erau nişte măşti identice, fără însemnătate pentru ea. Din mulţimea aceasta de chipuri îl văzu pe Radu, era scund dar nu se putea pierde printre ele. Avea un buchet imens de trandafiri şi ochii unui indrăgostit.

Radu o sărută pe Mara şi îi oferii buchetul.

- Felicitări! A fost impresionant, te-ai întrecut pe tine.

- Mulţumesc, dar nu e nevoie să exagerezi!

- Nu exagerez deloc, ai cântat superb! îi spuse Radu zâmbindu-i şi strângând-o afectuos de mână. Am o surpriză pentru tine.

- Ce surpriză?

- Haide, ai să vezi!

Băiatul păstră secretul surprizei şi o duse pe un deal de unde se vedea întreg oraşul.  Oraşul era acoperit de întuneric şi răcoarea nopţii îl străbătea, luminile caselor împodobeau panorama. Se aşezară pe jos, pe iarbă şi au stat în tăcere privind cum luminile se stingeau rând pe rând şi cerul se umplea de luminători. Nu era nevoie să vorbească, vorbeau mereu, se cunoşteau foarte bine, îşi cunoşteau frământările şi bucuriile unul altuia şi Radu ştia că Mara ar fi apreciat mai mult ca orice această tăcere. Era prea plină de gânduri, trebuia să se golească de ele în tăcere…

- Îţi mulţumesc de seara asta, a fost foarte frumos…

- Mara vezi tot oraşul acesta? Eu astăzi voi cucerii mult mai mult decât atât.

Mara se uită întrbătoare la el în timp ce acesta scotea o cutiuţă de bijuterii.

- Mara vrei să fii soţia mea?

continoarea pe 16 decembrie

funny