Poveste (4)

Ea îl privi pe acest bărbat care o iubea. Era visul ei. Erau împreună din liceu, se cunoşteau atât de bine, au împărţit atât de multe momente şi îşi clădiseră o mulţime de planuri. O furtună de sentimente o acapară, lacrimi îi inundau ochii. Aşteptase atât de mult momentul acesta.

Se blocă. Cuvântul mult aşteptat refuza să se contureze. Radu nerăbdător o sărută bucuros. În inima ei se războiau două năzuinţe.

- Nu… nu! Alt răspuns nu putea să dea. Acum  plângea şi mai tare, nu întelegea de ce nu putea spune da. De ce se contrariau toate în interiorul ei. Se ridică şi fugii fără a mai spune alt cuvânt. Nu.

“Nu” era cuvântul care străpungea inima lui Radu. Fuga ei spunea „nu”, nu tuturor viselor lor. Nu, nu te mai iubesc.

*

Sau poate îl mai iubea. Nu ştia ce simte, ce îşi doreşte, în ce direcţie să îşi îndrepte viaţa. Era atât de sedată emoţional că nu mai ştia, nu mai distingea dragostea, nu mai ştia sa distingă nici fericirea de triseţe. Era tristă şi plină de întrebări în urma reuşitelor din viaţa ei. Concertul fuse-se un val de emoţii, de vise, speranţe, dar după ce s-a terminat nu a fost îndeajuns. Tânjea după mai mult, tânjea dupa altceva, ceva care nu ştia dacă există. A urmat Radu… o Radu care îşi dorea să îşi petreacă tot restul vieţii alături de ea… dar nici asta nu era îndeajuns. A crezut că asta îşi doreşte, dar când momentul a sosit a simţit ca altă persoană intră în pielea ei.

Se plimba pe strada întunecată, încolţită de blocuri cu lumini stinse şi cu multă istorie ştearsă. Dincolo de fiecare fereastră era o poveste. Mara îşi imagina fiecare fereastră ca fiind o clapă, se gândi cum ar suna poveştile acestea pe note. Se opri în mijlocul străzii închise ochii şi adulmecă cu nesăţ aerul rece al nopţii. În surdină o melodie începea să se contureze. Mara deschise ochii încercând să găsească sursa muzicii.

Delilah… Delilah….

Iarăşi numele acesta. O nelinişte o cuprindea, trebuia să ştie cine o cheamă, dar ea nu e Delilah, şi totuşi de unde venea melodia aceea ce părea izvorâtă din inima ei, din inima ei tristă. Văzu o lumină aprinsă la un apartament. Intră în bloc şi se opri în faţa apartamenului. Bătu la uşă, o dată, de două ori, de trei ori şi nimeni nu răspundea.

continoarea nu va mai fii publicata pe blog

As dori sa stiu daca pana aici ve-a placut povestea?

Poveste(3)

Privi mulţimea şi se umplu de încântare, se aşeză graţios la pian şi dădu frâu, frâu la tot ce nu spuse-se până acum nimănui. Le spunea durerea ei de a nu se fii simţit niciodată îndeajuns de bună, nemultumirea ei de a nu putea să îşi urmeze visele, frusrarea de a fii închisă în tine ca un surdo-mut spiritual şi totuşi uimirea în faţa artei care o înconjura, în faţa lumii atât de frumoase, în faţa unui Dumnezeu artist. Le spunea toate acestea fără nici un cuvânt, nimeni nu înţelegea limbajul ei, dar îl simţeau cu toţi şi ea ştia că acum începe să aibă un glas.

Se pierdu în fiecare melodie, acord după accord, sufletul ei era încleştat în muzică şi timpul a îngheţat pentru ea. Nişte aplauze molatice  o treziseră, spectacolul se încheia, era timpul să revină la realitate.

 (2)

Delilah tu care mă prinzi în mreje

Tu care ţeşi din flori de cireş frânghii

Care mă legi în funii de amar, funii de iubire

Tu care mă priveşti tăcut şi apoi alergi

Delilah! Delilah care fugi de tine şi apoi te recunoşti

Tu care ai privire de miere şi un suflet amar

Delilah eu sunt Samson şi nu am păr

Filisteanc-o redă-mi puterea înapoi

Se trezi în mijlocul unei agitaţii de amplore, colegii entuziaşti de reprezentaţie şi spectatorii ce creeau o forfotă generală. În interiorul Marei era linişte, după mult timp era linişte. Nu vedea agiitaţia din jurul ei, nu auzea pe nimeni. Nici un chip pe care îl vedea nu se distingea de celalălante, toate erau nişte măşti identice, fără însemnătate pentru ea. Din mulţimea aceasta de chipuri îl văzu pe Radu, era scund dar nu se putea pierde printre ele. Avea un buchet imens de trandafiri şi ochii unui indrăgostit.

Radu o sărută pe Mara şi îi oferii buchetul.

- Felicitări! A fost impresionant, te-ai întrecut pe tine.

- Mulţumesc, dar nu e nevoie să exagerezi!

- Nu exagerez deloc, ai cântat superb! îi spuse Radu zâmbindu-i şi strângând-o afectuos de mână. Am o surpriză pentru tine.

- Ce surpriză?

- Haide, ai să vezi!

Băiatul păstră secretul surprizei şi o duse pe un deal de unde se vedea întreg oraşul.  Oraşul era acoperit de întuneric şi răcoarea nopţii îl străbătea, luminile caselor împodobeau panorama. Se aşezară pe jos, pe iarbă şi au stat în tăcere privind cum luminile se stingeau rând pe rând şi cerul se umplea de luminători. Nu era nevoie să vorbească, vorbeau mereu, se cunoşteau foarte bine, îşi cunoşteau frământările şi bucuriile unul altuia şi Radu ştia că Mara ar fi apreciat mai mult ca orice această tăcere. Era prea plină de gânduri, trebuia să se golească de ele în tăcere…

- Îţi mulţumesc de seara asta, a fost foarte frumos…

- Mara vezi tot oraşul acesta? Eu astăzi voi cucerii mult mai mult decât atât.

Mara se uită întrbătoare la el în timp ce acesta scotea o cutiuţă de bijuterii.

- Mara vrei să fii soţia mea?

continoarea pe 16 decembrie

Poveste(2)

Din inerţie se trezi pipăind după mobil încercând să oprească alarma. Reuşi să o oprească şi apoi deschisese ochii mai bine. Atunci realizase că respinse un apel.

- Offf, era Radu -îşi şoptea ei în timp ce îl suna pe băiat- buna dimineaţa!

- Neaţa draga mea, deşi e după-masă! Cum ai dormit?

- Bine… zise în timp ce căsca- bine dar puţin, nu am putut adormi până înspre zi… tu?

- Şi eu bine, deşi am avut un vis aşa ciudat.  Şi Radu începu să îi povestească cu lux de amănunte…

Ea îşi privii degetele, erau în regulă, răsuflă uşurată. Cuvintele lui Radu treceau prin ea. Nu era îngândurată din cauza visului, îl avea în fiecare noapte, doar că până acum nu mai visase închisoarea de gheaţă, dar oricum nu ii pasa, cât timp degetele ei erau întregi…

- Oricum eu vroiam să mă asigur că te trezeşti la timp să te pregăteşti pentru concert. Să nu te pui să dormi la loc!

- Dar m-ai sunat cu jumătate de oră mai repede decât trebuia să mă trezesc…

- Du-te şi pregăteşte-te!

- Bine… ne vedem acolo. Ciao!

- Ciao!

Se îndreptă resemnată spre bucătărie. Îşi turnă o ceaşcă de cafea, nu o îndulcii. Se privea în ea gânditoare. Mara tocmai abolvise studiile de licenţă, era contabilă(la gândul acesta o pufni răsul). Făcuse această facultate la presiunile părinţilor ei, ea iubea notele, literele, culorile- îi plăcea să vorbească prin ele în aşa fel în care să nu înţeleagă nimeni. Foştii colegi de liceu o numeau o artistă neînţeleasă, şi ea îşi asuma acest rol mergând în direcţia opusă chemării ei. Îi plăcea să fie neînţeleasă asta o definea, mereu s-a simţit aşa din copilăria ei cu excepţia momentelor în care bunica ei cânta la pian, atunci se aşeza lângă ea şi totul începea să prindă înţeles. Bunica surzise şi după un timp încetase să mai vorbească, dar se aşeza mereu la pian şi cânta divin, Mara visa mereu cu ochii deschişi la auzul pianului, îşi imagina toate poveştile pe care bunica ei nu putea să li se spune şi acolo pe pian toate prindeau viaţă ca într-o scenetă. Cât şi-ar fi dorit ea atunci să o înveţe şi pe ea bunica să cânte. Dar bunica a murit şi au trecut ani.  În adolescenţă Mara se aseză din nou la pianul bunicii şi singură muzica a început  să se nască sub degetele ei la început timide.

Dar nu avuse curaj să urmeze Convervatorul şi acum era o contabilă, mai rău o contabilă ce încă nu reuşise să se angajeze. Deşi o înfiora gândul de a profesa ca şi contabilă şi se vedea acoperită de conturi şi bilanţuri, îşi dorea disperat să lucreze, tânjea după independenţă. Studenţia o petrecuse în oraşul natal în casa părintească. Îşi găsise un ‚loc de muncă’ ca şi pianistă în cadrul unor spectacole ce se ţineau în weekend. Primea foarte puţin pentru munca aceasta dar o entuziasma profund oportunitatea de a cânta… Astăzi era primul ei concert, de aceia degetele ei trebuiau sa fie ‘perfecte’, la fel şi inima ei…

Căzu-se pe gânduri dar timpul nu se oprea în loc. Realiză ca se făcu-se târziu. Mâncă în grabă un bol de cereale cu lapte, se îmbrăca în rochia bej simplă dar elegantă, îşi aranjă buclele naturale îşi luase poşeta si vru să iasă din casă când îşi amintii: Nu m-am rugat!  Plecă capul, bolborosii ceva repede şi ieşii din casă.

Urcă pe scenă cu paşi plini de emoţie, erau primii ei paşi sprea a împărţii cu lumea ce trăia în interior.

Continoarea pe 9 decembrie

poveste(1)

(1)

Sunt ca nisipul ce se scurge din palme

Ca o poveste scrisă de mult şi ştearsă de timpul nepăsător.

Ca un pom ce nu mai dă roade dulci

sunt amară,

sunt Mara.

Stătea într-un colţ al încăperii, nici nu îndrăznea să se mişte pentru că în întuneric cu siguranţă s-ar fii lovit de ceva. Încăperea era simplu mobilată, nu avea decât un pat îmbrăcat într-o cuvertură simplă, albă, dar foarte plăcută la atingere, o masă rotundă acoperită de o bucată de material dantelat, un scaun de lemn cu însemnări scobite în el . În ciuda simplităţii camerei ea era aglomerată de o mulţime de saci negrii. Nici Mara nu stia ce e în interiorul lor, nu avea curaj  să arunce nici măcar o privire, o înspăimântau şi îi trezeau sentimente degradabile.

Se aşeză pe pat cuprinsă de oboseală, îngână ceva, buzele crăpate i se mişcau necontenit şi totuşi lipsite de putere, erau cuvinte mai puţin conturate, sau doar suspine? Cert e că se stingeau în cele din urmă în nişte răsuflări pline de emoţie… Cu ochii întredeschişi privea fereastra, era pictată de îngheţ şi fulgi mărunţi de zăpadă, se simţea contopită cu ei, era rece şi era atât de bine să îşi poată îngheţa rănile…

- AUUU!

Se lovii cu putere de podea, privii întrebătoare în jur mai mult mirată de vocea ei gravă şi estompată . Patul dispăruse şi fiecare sac se evapora sub ochii ei. Nu era surprinsă, privirea i se umplu de nepăsare.

Luase oglinda de pe măsuţă şi se privii, avea ochii castanii precum o zi de toamnă târzie, te puteai pierde în ochii aceştia căutând semnificaţie, aveau multe de spus dar tăceau. Părul i se coborea până la umeri, era negru şi drept, avea obrajii plini dar lipsiţi de culoare. Dintr-o dată sub privirea ei părul începu să se arcuiască în bucle până la talie, buzele îi deveniră mai cărnoase prinzând culoare roşie rozalie, la fel şi obrajii, dar ochii erau aceiasi, aceiaşi ochii tăcuţi…  Oglinda se făcu cioburi în mâinile ei, camera era goală, complect goală.

Se auzi un zgomot puternic. Căzură şi pereţii încăperii, ca nişte piese de domino. Lumina o invada, privii cerul si era albastru, împodobit de căţiva nori albi nici urmă de furtună de ninsoare.

Păşii desculţă şi simţii zăpada topindu-se sub paşii ei şi sub urmele ei răsărind firicele crude de iarbă şi tulpini de flori cu boboci nerăbdători să înflorească.

Vântul începu să bată puternic şi smulse un şireag de flori de cireşi, o învăluiau ţesându-i o rochie şi parcă le auzea şoptind:

Delilah… Delilah….

Auzea un nume străin, dar care îi era parcă tipărit în suflet. Învăluită în flori de cireş înainta purtată în paşi de dans pe cântecul acelui nume: Delilah … Deilah cea care mă va iubii…

Fata deloc mirată până acum o surprinse totuşi când văzu o închisoare de gheaţă în mijlocul acelei gradini primăvăretice. Dincolo de barierele de gheaţă era un bărbat cu chipul înţepenit şi poleit de îngheţ, avea o privire apăsătoare, ochii reci albaştrii şi capul lipsit de păr.

Mara se apropie de gratii atrasă ca de un magnet, ceva o trăgea înspre el, ceva o făcea curioasă, dar era mai mult de curiozitate.

- awww. Mara vroia sa vorbească cu el dar cuvintele îi îngheţau în gât.

Atinse-se gratiile şi degetele începeau să i se transforme în bucăţi de gheaţă. Din senin spaţiul se umplu de rezonanţa unei melodii şi totul devenea tot mai neclar…

continoarea pe 2 decembrie