Zidurile Pământului

Cutie de ziduri uşor te desprinzi

Şi cade moloz şi ploi şi astre cu vise cu tot,

Cad toate pe capul ce nu e al meu,

Se desprinde tapetul cu scrisul nostru pe el,

cu amintirile şi speranţele noastre,

se doboară tavanul şi noi odată cu el

tărână a fost, ţărână suntem.

______________________________

Poţi să întreci viteza luminii

Dar nu poţi să te întreci cu moartea.

Poţi să dai viaţă într-o eprubetă

Dar nu poţi da viaţă în cofrag.

Din vierme în fluture spre cer  trufaş te înalţi

Dar mai apoi înfrânt de moarte vierme te faci.

______________________________

Poţi să întelegi politica întregii lumi,

cultură după cultură

timp după timp

dar tot nu poţi să întelegi de ce mergem în pământ.

______________________________

Dumnezeu îşi acoperă urechile.

Eu… inima printre dărămături.

 @Indrie Cristina

Chemarea valurilor

Sunt atât de multe de spus, dar e linişte, nu e cine sa le audă, în adâncul meu au fost şi spuse. Tânjesc după colţuri întunecate, dar mă şi înspăimântă. Doar acolo pot fi eu cu mine, doar acolo pot să creez un Univers propriu cu linii şerpuite galbele şi roz, o întruchipare a fericirii care e de negasit. Doar acolo, în colţul acela întunecat mă suprinzi atât de  profund, poate de aceia mă înspăimântă. Atunci nu mai sunt doar eu, dar nu e o problemă, Tu vezi esenţa sufletului meu, şi pot sta ascunsă în colţul nostru, colţul în care Tu îmi dai putere să fiu cine vreau, să fiu eu şi îmi revelezi cine sunt. Am secat, am secat de Dumnezeu. În setea mea nu am ştiut unde să privesc. Te-am căutat în inima mea tulbure, te-am căutat tăcut, te-am strigat cu tăcerea care Tu o auzi cel mai bine, tu auzi tăcerea mea. De multe ori am crezut ca atunci când cineva iubit e departe, îi poţi vorbi prin tăcere, prin setea dorului, nu am primit niciodata răspuns. Însă cu tine e altfel, Tu îmi auzi tăcerea şi tăcerea Ta e atât de copleşitoare. Dorul şi tăcerea fac cuvintele nerostite mai tari, mai pline de însemnatate şi pasiune. Ieri ai răspuns inimii mele, şi m-am umplut de uimire dar şi de frică. Am privit valurile furioase în întuneric şi Te-am văzut în ele, m-am văzut în ele… Mă simt adâncindu-mă în întuneric, într-o mare prea furioasă pentru a o putea învinge, deşi ştiu că Tu guvernzi totul, deşi Te văd controlând totul, mi-e frică şi parcă nu cred, că pot păşi pe ape. Şi totuşi mă cheamă aerul, curentul, strigătul valurilor şi nu pot sta departe, chiar dacă mă înec  în lumea care mă depăşeşte. Mă chemi şi nu pot sta. Aripile-mi sunt uscate şi sunt prea obosită să pot înota, dar picioarele–mi sunt disperate să alerge spre Tine. Vreau să umblu pe ape, vreau să pot nu numai în colţul nostru, dar şi pe apele disperate.

@Indrie Cristina-Mirela

Plouă 2

Ador sunetul ploii lovind

Geamul şi gândul meu

Plouă şi parcă te aud venind

Cu paşi confuzi, cu inima-ţi bătând

Pe ea o aud, pe tine te văd plecând.

Plouă.

Începi să iei altă formă în zgomotul de ploaie

În stropi de regret prelingând pe neputinţa-ţi

Pe aripile-ţi crescând.

Plouă.

Şi doar în gându-mi ai aripi

Aripi şi inimă.

Plouă.

Te îndepătrezi, mă îndepărtez

Şi iarăşi te văd venind

De ce te schimbi, de ce pleci?

De ce ţi-e teamă de ploaie,

E doar apă şi un cânt… trist

Nu îţi astupa urechile

trebuie să îl auzi.

Plouă.

Şi în ploaie mă întreb de ce

De ce îţi cresc aripi sub ochi-mi plânşi

De ce totuşi taci şi apoi pleci fără un gând

De ce ne prefacem că vrem să păşim

Împreună

În ploaie, în zgomot, în vânt.

Dar în final e un cânt tumultos, trist, şi uneori tăcut

Ne minţim că ne iubim

Dar în final ştim că totul e un târg

Meschin, rece şi fără sentiment.

 

Vreau să cunosc un om

Care mai crede în iubire.

În ploaie.

 

Şi ploia se opreşte.

 

@Indrie Cristina- Mirela

Poezi vesele sau mai puţin vesele, de mai de mult…

Mai multe persoane mi-au spus ca posturile mele pe blog devin tot mai triste, cu ocazia aceasta dedic acest articol lor:).

Prima poezie am scris-o în clasa a III sau a II, nu îmi mai amintesc exact. Eram cu fratele meu mai mare si cu un verisor mai mare şi plictisindu-ne am decis sa facem un concurs în care sa scriem o poezie în 5 minute(parcă) şi cea mai faina sa câştige. Ei erau cu 4 respectiv 5 ani mai mari ca mine, deci nu aveam nici o şansă să scriu ceva mai reuşit ca ei, dar experienţa aceia mi-a deschis interesul spre scris, de atunci scriu.

Da… asta făceau copii când nu era internet:)).

___________________________________________________

Prima poezia:

“Un căţel

Un căţel micuţ şi alb,

Era afară-n frig şi ploaie

Mititel şi drăgălaş

Cerea ceva de mâncare

Ştiind că este orfan

Eu l-am găzduit

Şi căţelul n-a mai fost

Orfan şi nemâncat.”

Nu uitaţi că aveam 9-10 an când judecaţi poezia:)).

___________________________________________________

Altă poezie tot din perioada aceia:

“Animalul perfect

Of! Of!

Mă gândesc de mai-nainte

Oare care ar fi animalul cuminte

Un căţel e murdărel

O pisică zgârie tot

O broscuţă e prea micuţă

Un hamster e cam greu de ţinut

Doi papagali vorbesc prea mult”

După cum observaţi de pe atunci surprindeam dramaticul din viaţă(căţelul care suferă) şi îmi puneam probleme serioase(care e animalul perfect iar concluzia neexprimată atunci: niciunul).

___________________________________________________

Închei cu o poezie din clasa a V sau a VI:

“Păsările cerului

Asemenea unei păsări zburam şi eu odată,

O aripă mi-a fost tăiată

Şi mi s-a interzis să mai zbor vreodată

Mi-au interzis viaţa,

Mi-au interzis să mă întorc acasă,

Căci cerul mi-era casă

Iar Soarele mi-era părinte,

Trupul mi-era viu

Dar sufletul fără speranţe

Închis în întunericul tristeţei…

O singură scăpare aveam,

De a zbura din întuneric.

Dar cum?

Când eu mă adânceam în el,

Zi de zi…

Simţeam cum misterul morţii se desluşea

Tot mai bine…

Credeam că îmi sosise sfârşitul

Şi atunci ai apărut tu,

Trist şi fără speranţe.

Asemenea  ţi-era tăiată,

O aripă a vieţii,

Condamnat la aceiaş soartă

Mult prea tristă

Dar am ieşit din groapa morţii.

Şi am ajuns să zbor din nou,

spre cer,

Cu tine,

Căci tu mă completai pe mine şi eu pe tine.”

___________________________________________________

P.S. Pentru cei care nu mă cunosc, acum sunt anul I la facultate.

Cuvinte necitite

Prin vorbe iti rapesc fericirea si iubirea…

si fara iubire il pierzi si pe Dumnezeu.

Prin vorbe ucigase te rapesc de tot ce ai…

Nu mai ai nici maini inzestrate, nici vorbe vindecatoare.

Ai doar o viata, ce nu o mai vrei.

Dar unde esti Doamne cand e atata nedreptate

Si eu vreau din rama ca fluture sa ma ridic?

O Doamne ei imi striga ca sunt si voi ramane un vierme jegos

Si nu mai cunosc si tare-s confunza

O Doamne spune-mi te rog cine sunt…

Ma intreb daca mai e loc in ale Tale brate,

Daca cu dragoste ai putea sa ma imbratisezi.

________________________________________________

Mi-e dor de a fi copil

Nu pentru ca eram neparat iubita,

Ci pentru ca nu intelegeam nici ura si nici dispretul.

________________________________________________

De ce a trebuit sa musc din fructul cunostintei…

@Indrie Cristina-Mirela

Mă încred în Făcătorul Cerului…

Mă încred în Facătorul Cerului şi Făuritorul aripilor sufletului.

Cei ce cunosc Numele Tău, se încred în Tine, căci Tu nu părăseşti pe cei ce Te caută, Doamne!

Psalmii 9:10

Croieşte-ţi aripi…

M-am săturat să mă îmbie fantasme trecute ale unui posomorât viitor. M-am săturat să cadă încet şi-ncântător, o parte din mine. M-am săturat în veghe ziua ca să stau şi tot la miezul nopţii să cânte un cocor. Şi somnu să-mi devină al nopţii fior şi veghea cea de dimineaţă uitată-n spre viitor.  Şi-n fiecare noapte tresar cu spaimă şi mă gândesc,  dar ce-am să fac acuma când dorm răpusă de-osteneala unui scop greşit…

În fiecare zi alerg prin frunzele uitate, ce nu poartă nici nume şi nici dor, îngrijorată şi înpovorată-n a zilei sudori. Dar ce-au să facă îngrijorarea şi ziua şi sudoarea când va venii atuncia ziua de apoi…? Nici frunzele uitate o vorba n-au să spună, o vorbă de mărturisire nici acum, nici atunci… în folosul meu.

Voi deveni ca frunzele uitate, căzute şi purtate pe un meleag fără de înlăţare, fără de păsări prevestitoare, fără de cer spre care să priveşti, fără de dragoste, fără de dor, fără de iertare… sau a-şi putea acum din somnul meu să mă trezesc, prin rugăciune aripi să-mi croiesc, să zbor trăind un vis adevarat, să zbor cât încă vremea-i de folos…

Spre cer se-nalţă doar cei ce nu trăiesc doar pentru ei, cei ce cunosc că viaţa-şi găseşte un sfârşit şi veşnicia ne-aşteaptă, cei ce trăiesc cu inima bătând pentru un ţel înalt, un ţel pătruns în inima de muritor aşezat de Cel ce e nemuritor…

@Indrie Cristina

acestă meditaţie am scris-o special pentru blogul revistei Adierea

Săgeţi de dragoste otrăvită şi dragostea de Părinte

Mi-e capul plin de întrebări, de mari dileme cenuşii
Mă întreb şi singură-mă pierd în dunele pustii
Mă întreb de ce acum şi până când am să mă înec?
Măcar de mi-ar pătrunde timpu-n oase
Şi-aş înghiţi darul nepreţuit de pe Pământ,
M-aş duce plutind în-tunecate galacxi
M-ar înghiţii călătorind până-n înfern.

Măcar aş şti că nu mai trebuie să lupt
Cu morile de dragoste firească;
Ce m-au distrus şi încă mă fărâmă…
Mă întreb în câte bucăţele se poate sufletul sfâşia?
Mă întreb ce-ţi poate a mai lua…
Când dragostea de viaţă şi de sine
Au pătat-o cu mii complexe şi însingurare.
Iar pe conştinţă au presărat
Din suflete rănite şi indiferente
O pulbere de grea apăsare.

În suflet mi se zbate ura şi iubirea.
Pe chip adeseori ascund durerea
Mă închid în gânduri şi alerg
Spre altă lume.
Şi poarta împlinirii şi a păcii se închid
Le închide o conştiinţă grea.

Credeam că nici măcar îngerii nu mă pot separa de dragostea Ta.
Credeam ca nu va trece nici o zi fără prezenţa Ta.
Cu durere privesc calea către Tine.
Şi zid de piedici cad n-aintea mea…
E oare acestă încercare prea dificilă pentru mine?
Şi n-am să gust eu oare iubirea din palma Ta?

Tu ai promis şi cred în Tine
Că peste puteri nu mă vei încerca,
Că nimeni nu mă va putea rupe din marea dragoste a Ta.
Te rog revarsă din a Ta putere, pe umerii mei doborăţi,
Ridică-mă căci sunt rănită, si nu valorez nimic decât în palma Ta.
Te rog revarsă şi din dragostea Ta-n venele mele,
Căci zi de zi privesc lucrarea Ta imbălsămată-n lacrimi de iubire
Şi mă uimeşte nesfârşita Ta putere de iertare.

Restaurează un suflet pierdut în durere…
Pune-mi în mână arma biruinţei ce e Cuvântul Tău cel Sfânt.
Revigorează sufletu-mi însetat după lumină, dupa o Vorbă…

Mă las În braţul Tău de Tată…
Nu am putere-s vinovată.
Mă încred că totuşi voi putea
Din braţul tău să mă înalţ o dată…

@Indrie Cristina

Despărţirea- o descoperire

De vreme ce creştem realizăm vă toţi se duc şi ne părăsesc. Nu neaparat fizic…
Creşti şi realizezi că părinţii nu te mai înţeleg… sau nu vor şi ruptura se produce încet, încet, apoi începi să vezi ce fiinţe profitoare sunt oamenii, care cauă prieteni după conjunctură, iar prietenii din pură dragoste de “frate” e tot mai rară(pentru mine e un mister). În cele din urmă te rupi şi de fraţi pentru că anii au trecut şi voi v-aţi schimbat şi sunteţi fiecare cu ale lui… prea ocupaţi să aveţi timp de lucrurile importante.
Mă întreb dacă teoria e valabilă şi pentru soţi… ştiu că în cazul unora se cam aplică. Dar mă întreb mai degrabă dacă există căsnicie în care după ani să nu fi singur sufleteşte…? Oare cei tineri vor zice da, cei bătrâni vor tăcea…
Dumnezeu nu te părăseşte niciodată… dar uneori noi, pe nesimţite îl părăsim fără să conştientizăm măcar.
Bate prin sufletul tău vântul chemării din pustiu? Ţi-e inima goală, ochii deseori lăcrimânzi şi ai o sete de cuvinte ce tac înlăuntrul tău? Vrei îmbrăşisări cu ser de răspunsuri vindecătoare? Ai lăsat oare în drum un sfânt şi un Dumnezeu?
Vrei răspunsuri? Cărarea o ştie doar inima ta, iar aripile ţi-le poţi deschide doar Tu!
Păstrează în templul sufletului tău ce-i veşnic…

@Indrie Cristina

Aripi proaspete de iertare şi bucurie

Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!

Psalmii 51:12