Plouă 2

Ador sunetul ploii lovind

Geamul şi gândul meu

Plouă şi parcă te aud venind

Cu paşi confuzi, cu inima-ţi bătând

Pe ea o aud, pe tine te văd plecând.

Plouă.

Începi să iei altă formă în zgomotul de ploaie

În stropi de regret prelingând pe neputinţa-ţi

Pe aripile-ţi crescând.

Plouă.

Şi doar în gându-mi ai aripi

Aripi şi inimă.

Plouă.

Te îndepătrezi, mă îndepărtez

Şi iarăşi te văd venind

De ce te schimbi, de ce pleci?

De ce ţi-e teamă de ploaie,

E doar apă şi un cânt… trist

Nu îţi astupa urechile

trebuie să îl auzi.

Plouă.

Şi în ploaie mă întreb de ce

De ce îţi cresc aripi sub ochi-mi plânşi

De ce totuşi taci şi apoi pleci fără un gând

De ce ne prefacem că vrem să păşim

Împreună

În ploaie, în zgomot, în vânt.

Dar în final e un cânt tumultos, trist, şi uneori tăcut

Ne minţim că ne iubim

Dar în final ştim că totul e un târg

Meschin, rece şi fără sentiment.

 

Vreau să cunosc un om

Care mai crede în iubire.

În ploaie.

 

Şi ploia se opreşte.

 

@Indrie Cristina- Mirela

Ultimul cântec al inimi pentru tine

Blestemate-s zile de mai, cu soare timd şi promisiuni şoptite printre vânt. Primăvara poartă coşul de amintiri: de zâmbete şi copii îndrăgostiţi, de zile fără cuvinte cu plimbări în parc, de lacrimi de certuri şi îmbrăţişări. E-un coş de tulpini de trandafiri, nu îi bai au mai înţepat-o mulţi ghimpi, şi multe despărţiri…

Ai venit într-o primăvară tărzie şi te-am urmat trei veri pe urme de iubire, trei toamne călcănd natura  în agonie, ca mai apoi să văd trei ierne moarte, îngropate, a treia primăvară ai plecat. M-ai lăsat goală. Dar tot te-am iubit. Dar nu credeam…

Nu credeam că ai să fi doar un trecător. Ai plecat şi nu ai lăsat la cavoul inimii mele nici o floare de regret. M-ai lăsat să plâng şi-am plâns şi cu dispreţ ai privit durerea mea.

Mi-ai sfâşiat sufletul în mine, şi mi-ai rupt o parte din inima mea, în timp vor rămâne doar cicatrici dar privirea ta de gheaţă va rămâne străpunsă în inima mea. Privirea ta lipsită de iubire, striga: nu mai există “noi”…

Te-ai îndepărtat ţinând consistenţa sufletului meu în mâini şi ai început să fi ca “ei”…

Nu am crezut nicicând că vei pleca. Încă eram prea inocentă, credeam în dragoste pentru totdeauna…

Mai şti tu oare serile ce se lăsau peste noi?

În parcul de lângă Criş unde puteam fi copii sau pur si simplu “noi”?

Mai şti rezonanţa cuvintelor în timpul ce îl credeam nemuritor?

Îţi mai aduci aminte cu câte emoţi în piept

Ne întălneam în faţa şcoli din cartier?

Şi planurile şi rochia, culorile şi micul apartament?

Îţi mai aduci aminte de visul nostru?

________________________________________________

Cine va mai face puzelul cu noi?

Şi cine nu va avea milă de  ursul de pluş?

Cine va mai mânca peste ani soia cu iubire?

Şi cine  va arunca  trandafirul uscat de pe birou?

Dar mai ales cine mă va convinge că dragostea nu e o glumă,

dureroasă şi dură…

@Indrie Cristina-Mirela

În încheiere o cântare care ţi-o plăcea ţie…

Fericirea… o iluzie într-o lume plină de măşti

Fercirea e o aluzie, o vorbă spusă în şoaptă ce te întrebi dacă ţi-a atins timpanul sau s-a înfiripat printre spiralele colorate ale minţii. E soarele cald de dinaintea furtunii. E un desert picurat cu vise, mult prea dulce, mult prea însiropat ce se sfârşete cu sete… sete de profunzime, sete de adevăr, sete de dragoste reală… sătul de atâta superficialitate, ipocrizie…
Prefer o viaţă fără fericire… e o iluzie ce aduce cu ea multe lacrimi, mai bine să nu cunoşti minciuna fericirii pentru ca o dată cu ea descoperi adevărul unei lumi rele si triste.

Nu e un gând cu greutate spirituală, poate mai degrabă un strop de venin… dar e veninul pe care l-am înghiţit şi eu după ce minciuna aparenţei a luat sfârşit, într-o lume de prietenii şi dragoste ce s-a declarat de neclintit dar ce a apus, într-o lume de sfinţi cu multe măşti, într-o lume în care toţi urmăresc binele dar în final devoreză orice finţă de interes, toţi profită, toţi ne jefuim… pe noi înşine de frumuseţe… suntem fiare ce ne credem miei…

@Indrie Cristina