Geniul orb

Tu stârneşti zgomotul din mine

Mii de voci şi corzi pline de dorinţă şi regret

Tu faci o linişte groaznică în mine

Astfel că auzim tăcerea sufletului şi visul înrădăcinat.

Şi toate iau amploare şi cresc şi înfloresc,

Muguri de dorinţă şi fructul interzis.

Toate rodesc în mine şi într-o secundă putrezesc.

Tu porneşti primăvara şi iarna în mine,

E o luptă cu foc desprins din soare şi gheaţă ruptă din nefiinţă.

E foc si gheaţă, dorinţă şi regret, ţipăt şi tăcere.

Aprinzi toate acestea fără să apeşti măcar o notă.

______________________________________________

Ţi-ai legat chiar o faşă peste ochi,

Şi ţi-ai încătuşat mâinile.

Te-a rănit lumina soarele şi refuzi să mai privşti

Ţi-e teamă.

Dar nu şti că şi aşa pictezi cu lumină desprinsă din soare

Un nou început.

______________________________________________

Aruncă faşa şi lasa-te uimit.

Lasă geniul din tine să te înveţe

arta de a iubii…

@Indrie Cristina-Mirela

scris pentru tine

Jertfă pe altarul din mine

Închide-ţi ochii, încetează să mai auzi

Întoarce-te cu faţa la colţul plâns

Prefă-te că nu exişti- pentru o secundă doar-

Şi lasă-mă să respir-

Mă sufoacă timpul şi prezenţa ta

Prezenţa ta în tăcere, în colţul meu de întuneric

În absenţa cuvintelor şi în depărtarea ce nu pot să o simt.

Mă sufoc şi sufletul mi se tranformă în gheaţă-

Pentru o secundă- doar una- apoi ia foc

Şi liniştea mea e un cuptor aprins.

Nu simţi toate gandurile mele arzând pe el?

Nu simţi cum te strig în tăcere.

Am atâtea să îţi spun-dar cuvintele sunt lipsite de foc

şi doar tăcerea îţi mai poate spune.. .

_________________________________________

Am ars o jertfă pe altar pentru tine

Oare Dumnezeu o vede?

Oare îşi întoarce faţa?

Oare sunt ca şi Cain,

Mă vei lăsa tu Doamne să ucid

sufletul din mine?

_________________________________________

Am scris pe nisip încredinţarea mea,

Şi marea a şters-o.

Acum văd dincolo de ea.

Indiferent ce spui.

Acum văd.

_________________________________________

Oare nu Tu ai pus aceste gânduri în mine.

Am vrut să mă întorc să alerg şi m-am lovit tot de ele,

Alerg în cerc, într-un labirint.

Oare nu e dragostea o putere divină.

Oare mă pot împotrivi.

Oare pot fugi?

_________________________________________

Eu, fug acum.

Şi sting altarul

Pentru o clipă- doar una-

Şi plec, te las.

_________________________________________

Dar nu te teme,

Mă învârt în cerc şi ajung tot la tine.

@Indrie Cristina- Mirela

scrisă pentru tine

Confuzie și dorință și multe gânduri

Fă liniște ca să auzi tăcerea, primăvara sufletului înjunghiată sau toamna tărzie fără suspine. Fă liniste, doar așa poti să auzi nimicul și visele și sfârșitul. Totul ia contur în ochii mei și zilele trec si fantasma dorinței mă încolțește și apoi dispare ca ceața de deasupra munților seara. Ce misteriosi erau acei aburi în zilele înfocate de cuptor ce se întrezăreau la culmile munților, îi priveam întrebătoare, sfidam rațiunea și peisajul adâncea toate întrebările ce au încolțit în inima mea… Nu am înțeles atunci, eram plină de întrebari și înflăcarată de promisiuni, acum văd că universul îți dă răspuns întrebărilor care nici nu știai că le ai. La culmile unui vis s-a așternut ceața… atunci nu am simtit-o cum se așterne urcând din adâncimile pasionale și calde ale inimii… acum o aud în tăcere.

Vorbele sunt de prisos acum. Confuzia s-a adâncit atât de profund pe raționamentul condus prea mult de sentimente. Și totuși mă întreb de ce le dau cuvintelor viață pe o pagină de întrebări a sufletului. Cuvintele nu ard înlăuntru meu, nu astăzi. Mi-as dori să îmi ardă sufletul și să izbucnească cu pasiune. Dar pasiunea se stinge odata cu mine, cu ce credeam eu că sunt… Când scriu simt că pot da viață și pot ucide, din degete pot ieși speranțe, vise, oameni- in puterea degetelor stă universul unei persoane ce e pierdută în gânduri mereu…

Oare e mai bine să trăiești o realitate secată de aspirați ori speranțe, o rutină legată în pânză de paianjen împodobită cu bucuriile superficialității decât un vis, un gând ce nu va venii nicicând dar care duhnește a boabe de cafea în dimineți obositoare. Și ce ironic în loc să te trezească, te adoarme. Oare să trăim zile fără noimă și fără bucuri de copil? Oare să trăim ca oameni mari cu multe griji și frica de a ne bucura?
Off… viața e cu siguranță o artă, de aceia nu mulți o înțelegem.

În fond tot adevărul vieți se ascunde într-o boabă de muștar, care plantată în inimă dă rod a multor înțelesuri și mistere deslușite. De ce ne e atât de greu să înțelegem că tot rostul vieții se ascunde în a trăi pentru Hristos? Un adevăr atât de simplu și pentru cei învățați și pentru cei fără de școală și pentru copii și pentru cei peste care anii au trecut și totuși nu vrem să înțelegem. Căutăm fericirea și rostul vieții departe când ea e aici aproape de Dumnezeu…

Cât de mult îmi doresc ca afirmația aceasta să prindă înțeles în toată ființa mea: „Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig.” Filipeni 1:21

@Indrie Cristina-Mirela

Inimă arsă

Stau între două gânduri, două focuri ce ard. Sunt ca un chibrit în curentul cel poartă când într-un foc când întru altul. Vulcanică inima tresaltă, tumult de dragoste trecătoare se simte, dar oare care se aprinde și care se stinge în adâncul meu?

Tremur de teamă, miros de tămâie stins, fumul se ridică și n-apoi se doboară pe creștetul cuprins de gânduri și emoții trecătoare.

De ce mă cuprinde închisă în amor o flacără străină?

De ce nu-mi șoptești un cuvânt afectos, să spargi iluzia de cristalină de iubire. Nu ști că timpul omoara ce-a fost si arunca-n uitare extazul trecut; o vreme.

Mă zbat în dorință și rațiune. În calda-ți privire imi adorm iarași ochii și inima și gândul de ieri.

Privirea ți-e oarbă iubite, mahrama e încă aici.

Mă întreb cine-și va arde amorul cu flacara durerii?

@Indrie Cristina- Mirela

Vis născut în dureri

Din zare se aude un cântec, un cântec din asfinţit, cu străluciri de sfârşit şi partituri de noi începuturi, un cântec ce urechile-mi de copil nu le-a mai auzit. Cât de frumos şi cât de sfâşietor eşti în acelaşi timp! În mersul domolului al râului trist şi adormit curgi, ca şi când nu ar fi nimic, treci pe lângă stânci şi pietre şi te îndepărtezi sfărmându-mi sufetul în bucaţi. Ce greu e să visezi cu Dumnezeu, ce greu e să priveşti în zare în căutarea planului Său. O, către ce ţărmuri reci şi întunecate priveşti nu mai contează doar nu ma rupe de lângă cei ce îi iubesc… nu îi rupe pe ei in bucăţi… căci o dată cu ei sufletul meu se sfarmă, mă îndrept plutind pe-acelaşiţărm cu ei căci îi iubesc! O rupe-mă din iubire ca să nu cad în adânc…

În durerea mea pot să-mi văd un vis mai aproape, şi îl doresc şi încă cum, dar nu aşa… De ce alegi în planul Tău ca punte către cea mai mare dorinţă sa calc pe suferinţă… o Tu şti mai bine… eşti Dumnezeu… dar… dar ce n-aş da să fiu eu punte să calce alţi peste mine, în drum spre marea-i fericire. O mare suferinţă-i ca puntea să fie cel cel prea iubeşti, şi şti că nu e altă calea şi trebuie să calci pe ea, şi ce nu ai face să îi curmi durerea, dar eşti doar om, un simplu om ce nici credinţă cât un grăunte  de muştar nu are rămas în tainicul al inimii lăcaş…

Eu tac acum… ştiu că ai dreptate, dar tot spre Tine mă îndrept… şi cred… aştept tăcută ajutorul Tau…

@Indrie Cristina

23 august 2009