Alergăm după fericire, alergăm după nimicuri, goană după vânt, îl prindem în palme, libertatea e un cântec plăcut, dar ne scapă printre degete. Printre degete şi prin păr dar nu şi prin piept, acolo avem un gol, e rece pătrunzător şi plin de ecouri.
E o lume plină de ecouri, de nume mari cu rezonanţă de obsesii. Pictăm cu degetele în căutarea geniului până ni se scurge sângele din vene… gloria geniul am găsit-o, dar golul e tot acolo, rece pătrunzător- cu ţipăt de moarte dar e linişte! Atât de linişte! mă pătrunde, iar eu caut, sleită de puteri caut şi mă întreb şi eu ce? Dar nu este răspuns, nimeni nu îl are. Iarăşi vreau sa ating pânza, dar mi-au secat venele. Mă pierd în mine… şi golul m-a acoperit. E linişte, timpul e îngheţat, dar mintea mea sapă printre ecouri. Soarele se învârte în jurul meu, mă pândeşte, mă ascund. Toată lumea s-a oprit şi soarele mă urmăreşte. Alerg. Vreau linişte, vreau fericire. Alerg şi din senin lumea e o scenă plină de măşti ce mişună, cu toţii caută ceva. Au feţe triste şi goluri mari şi reci, se amăgesc că e libertate, cad în ele şi se pierd în propriile lor dorinţe, fericirea nu-i acolo, nu ştiu, nu au găsit-o niciunul.
E lumea fără Dumnezeu în suflet, în licărirea din ochi, în zâmbetul de pe buze. E sufletul ce a săpat locul lui Dumnezeu şi l-a aruncat pe locul 2,3,4………… până ce a dispărut şi ne vedem îngopaţi de dorinţe, de idealuri,de proiecte. Uităm că viaţa e o călătorie scurtă, şi scopul ei e să ne pregătească să îl întălnim pe Dumnezeu.
Eu am murit de mult, pentru ca Hristos să trăiască în mine. Doamne nu lăsa sa înviu eu, firea e o bestie ce pe mine însuşi mă sperie. Dar ştiu că Cel este în mine este mai puternic decât cel ce este în lume.
Indrie Cristina-Mirela
