Nu mai plânge suflete şi nu te mai tulbura, căci Prinţul luminii, Împăratul de Răsărit a cărui
glorie până acum strălucea, doar la o îndepărtare pe care piciorul nu o putea atinge în paşi agali, grăbit pe o cărare ce-a greşit un vis, ce-a fost lăsat să fie stins, pe care mâna nu a putut să îl atingă-n scopu-şi egoist, pe care gândul nu-l poate cuprinde, nu poate cuprinde nici măcar petala unei flori din Împărăţie, căci Acolo, nici nu se ofileşte, nici nu piere cum piere omul şi cum piere viaţa-n el, înainte de a-l găsi. Dar ea nu piere şi este cu mult mai plină de slava Celui ce este şi Grădina veşniciei era totuşi atât de aproape şi totuşi atât de departe… Însă, acum s-a adăpostit în inima celui ce crede, nu mai plânge suflete, căci Împăratul te-a izbăvit, zdorbindu-se pe Sine.
Ce este omul, să poată ofta doar cu dorinţa după ceea ce nu a încetat de secole, să-i aprindă visurile goale? Ce este omul în nevrednicia lui? Ce este?!
Ce era omul? Trăire, ce nu a putut să simtă o clipă suflarea de fără sfârşit… dar era un întuneric ce îngrozea veşnicia din noi, care o făcea să zbuciume într-o alergare eternă, ce sufla un vânt al groazei, rătăcirii eterne.
Vino…vino…
Vin, dar nu Te găsesc! Te strig, dar rătăcesc în propriu-mi glas. Alerg, dar călcâiele-mi alergă în juru-mi propriului meu zid de apărare. O, ce cetate întărită mi-e inima, ce întărită şi pustie…
Ceasul îşi bate ultimele secunde, iar inima, bătăile din urmă şi se stinge Lumina ce-o întrevedeam în depărtarea atât de apăsătoare, atât de apăsătoare peste sufletul meu ce tânjeşte dupa ea. Picioarele-mi sunt obosite de alergare, mainile-mi nu reuşesc să-Ţi cuprindă salvarea, iar inima mi-e doborâtă de bătăile timpului, ce îşi caută sfârşitul în năzuinţa cea nouă a speranţei mele şi încetez să îl aud, căci groaza şi agonia îmi prind mâna şi degetele-i reci îmi apasă carnea ca şi înjunghierea morţii îmi atinge sufletul, o tristeţe, iar vorbele lui îmi pun o faşă plină de durere şi usturime peste ochi-mi lăcrimaţi din Lumina ce vorbea inimii mele şi o pătrundea cu o neobişnuită pace…
Vino Împărate al Răsăritului, căci paşi-mi sunt grei, vino şi redă-mi vederea, vino şi fă din mine o stâncă a credinţei… vino şi hrăneşte-mi sufletul cu prezenţa-Ţi, după care înfometează sufletul meu plin de dor… Vino Împărate… vino Mântuitorule… vino, o Isuse… vino, căci eu nu mai pot ieşi din propria-mi cetate, nu pot să te ajung, vino şi spală-mi rănile, vino şi umple-mi inima de prezenţa Ta… vino… vino…
Tresar, mă luminez, mă ridic din patul ce-mi aşteptă florile funebre, aşezate-n frumuseţea lor ca într-o grădină veştejită. Încep să alerg spre un vis ce a înflorit în mine şi urc Muntele cel Sfânt, să ajung la Tine… a trebuit să cad de câteva ori, ca să văd, că Tu eşti de mult cu mine, ridicându-mă şi împreună urcăm treptele credinţei, Tu purtându-mă în braţe şi încurajându-mă, mi-ai arătat drumul spre Tatăl şi mi-ai dat dreptul să mă numesc fiica Lui.
Ce este omul? Un prins de război ce a fost eliberat…
Fiica Tatălui,
Indrie Cristina
articolul l-am publicat în nr. 5 al revistei Adierea
M-am săturat să mă îmbie fantasme trecute ale unui posomorât viitor. M-am săturat să cadă încet şi-ncântător, o parte din mine. M-am săturat în veghe ziua ca să stau şi tot la miezul nopţii să cânte un cocor. Şi somnu să-mi devină al nopţii fior şi veghea cea de dimineaţă uitată-n spre viitor. Şi-n fiecare noapte tresar cu spaimă şi mă gândesc, dar ce-am să fac acuma când dorm răpusă de-osteneala unui scop greşit…
