Poveste (4)

Ea îl privi pe acest bărbat care o iubea. Era visul ei. Erau împreună din liceu, se cunoşteau atât de bine, au împărţit atât de multe momente şi îşi clădiseră o mulţime de planuri. O furtună de sentimente o acapară, lacrimi îi inundau ochii. Aşteptase atât de mult momentul acesta.

Se blocă. Cuvântul mult aşteptat refuza să se contureze. Radu nerăbdător o sărută bucuros. În inima ei se războiau două năzuinţe.

- Nu… nu! Alt răspuns nu putea să dea. Acum  plângea şi mai tare, nu întelegea de ce nu putea spune da. De ce se contrariau toate în interiorul ei. Se ridică şi fugii fără a mai spune alt cuvânt. Nu.

“Nu” era cuvântul care străpungea inima lui Radu. Fuga ei spunea „nu”, nu tuturor viselor lor. Nu, nu te mai iubesc.

*

Sau poate îl mai iubea. Nu ştia ce simte, ce îşi doreşte, în ce direcţie să îşi îndrepte viaţa. Era atât de sedată emoţional că nu mai ştia, nu mai distingea dragostea, nu mai ştia sa distingă nici fericirea de triseţe. Era tristă şi plină de întrebări în urma reuşitelor din viaţa ei. Concertul fuse-se un val de emoţii, de vise, speranţe, dar după ce s-a terminat nu a fost îndeajuns. Tânjea după mai mult, tânjea dupa altceva, ceva care nu ştia dacă există. A urmat Radu… o Radu care îşi dorea să îşi petreacă tot restul vieţii alături de ea… dar nici asta nu era îndeajuns. A crezut că asta îşi doreşte, dar când momentul a sosit a simţit ca altă persoană intră în pielea ei.

Se plimba pe strada întunecată, încolţită de blocuri cu lumini stinse şi cu multă istorie ştearsă. Dincolo de fiecare fereastră era o poveste. Mara îşi imagina fiecare fereastră ca fiind o clapă, se gândi cum ar suna poveştile acestea pe note. Se opri în mijlocul străzii închise ochii şi adulmecă cu nesăţ aerul rece al nopţii. În surdină o melodie începea să se contureze. Mara deschise ochii încercând să găsească sursa muzicii.

Delilah… Delilah….

Iarăşi numele acesta. O nelinişte o cuprindea, trebuia să ştie cine o cheamă, dar ea nu e Delilah, şi totuşi de unde venea melodia aceea ce părea izvorâtă din inima ei, din inima ei tristă. Văzu o lumină aprinsă la un apartament. Intră în bloc şi se opri în faţa apartamenului. Bătu la uşă, o dată, de două ori, de trei ori şi nimeni nu răspundea.

continoarea nu va mai fii publicata pe blog

As dori sa stiu daca pana aici ve-a placut povestea?

Poveste(3)

Privi mulţimea şi se umplu de încântare, se aşeză graţios la pian şi dădu frâu, frâu la tot ce nu spuse-se până acum nimănui. Le spunea durerea ei de a nu se fii simţit niciodată îndeajuns de bună, nemultumirea ei de a nu putea să îşi urmeze visele, frusrarea de a fii închisă în tine ca un surdo-mut spiritual şi totuşi uimirea în faţa artei care o înconjura, în faţa lumii atât de frumoase, în faţa unui Dumnezeu artist. Le spunea toate acestea fără nici un cuvânt, nimeni nu înţelegea limbajul ei, dar îl simţeau cu toţi şi ea ştia că acum începe să aibă un glas.

Se pierdu în fiecare melodie, acord după accord, sufletul ei era încleştat în muzică şi timpul a îngheţat pentru ea. Nişte aplauze molatice  o treziseră, spectacolul se încheia, era timpul să revină la realitate.

 (2)

Delilah tu care mă prinzi în mreje

Tu care ţeşi din flori de cireş frânghii

Care mă legi în funii de amar, funii de iubire

Tu care mă priveşti tăcut şi apoi alergi

Delilah! Delilah care fugi de tine şi apoi te recunoşti

Tu care ai privire de miere şi un suflet amar

Delilah eu sunt Samson şi nu am păr

Filisteanc-o redă-mi puterea înapoi

Se trezi în mijlocul unei agitaţii de amplore, colegii entuziaşti de reprezentaţie şi spectatorii ce creeau o forfotă generală. În interiorul Marei era linişte, după mult timp era linişte. Nu vedea agiitaţia din jurul ei, nu auzea pe nimeni. Nici un chip pe care îl vedea nu se distingea de celalălante, toate erau nişte măşti identice, fără însemnătate pentru ea. Din mulţimea aceasta de chipuri îl văzu pe Radu, era scund dar nu se putea pierde printre ele. Avea un buchet imens de trandafiri şi ochii unui indrăgostit.

Radu o sărută pe Mara şi îi oferii buchetul.

- Felicitări! A fost impresionant, te-ai întrecut pe tine.

- Mulţumesc, dar nu e nevoie să exagerezi!

- Nu exagerez deloc, ai cântat superb! îi spuse Radu zâmbindu-i şi strângând-o afectuos de mână. Am o surpriză pentru tine.

- Ce surpriză?

- Haide, ai să vezi!

Băiatul păstră secretul surprizei şi o duse pe un deal de unde se vedea întreg oraşul.  Oraşul era acoperit de întuneric şi răcoarea nopţii îl străbătea, luminile caselor împodobeau panorama. Se aşezară pe jos, pe iarbă şi au stat în tăcere privind cum luminile se stingeau rând pe rând şi cerul se umplea de luminători. Nu era nevoie să vorbească, vorbeau mereu, se cunoşteau foarte bine, îşi cunoşteau frământările şi bucuriile unul altuia şi Radu ştia că Mara ar fi apreciat mai mult ca orice această tăcere. Era prea plină de gânduri, trebuia să se golească de ele în tăcere…

- Îţi mulţumesc de seara asta, a fost foarte frumos…

- Mara vezi tot oraşul acesta? Eu astăzi voi cucerii mult mai mult decât atât.

Mara se uită întrbătoare la el în timp ce acesta scotea o cutiuţă de bijuterii.

- Mara vrei să fii soţia mea?

continoarea pe 16 decembrie

Poveste(2)

Din inerţie se trezi pipăind după mobil încercând să oprească alarma. Reuşi să o oprească şi apoi deschisese ochii mai bine. Atunci realizase că respinse un apel.

- Offf, era Radu -îşi şoptea ei în timp ce îl suna pe băiat- buna dimineaţa!

- Neaţa draga mea, deşi e după-masă! Cum ai dormit?

- Bine… zise în timp ce căsca- bine dar puţin, nu am putut adormi până înspre zi… tu?

- Şi eu bine, deşi am avut un vis aşa ciudat.  Şi Radu începu să îi povestească cu lux de amănunte…

Ea îşi privii degetele, erau în regulă, răsuflă uşurată. Cuvintele lui Radu treceau prin ea. Nu era îngândurată din cauza visului, îl avea în fiecare noapte, doar că până acum nu mai visase închisoarea de gheaţă, dar oricum nu ii pasa, cât timp degetele ei erau întregi…

- Oricum eu vroiam să mă asigur că te trezeşti la timp să te pregăteşti pentru concert. Să nu te pui să dormi la loc!

- Dar m-ai sunat cu jumătate de oră mai repede decât trebuia să mă trezesc…

- Du-te şi pregăteşte-te!

- Bine… ne vedem acolo. Ciao!

- Ciao!

Se îndreptă resemnată spre bucătărie. Îşi turnă o ceaşcă de cafea, nu o îndulcii. Se privea în ea gânditoare. Mara tocmai abolvise studiile de licenţă, era contabilă(la gândul acesta o pufni răsul). Făcuse această facultate la presiunile părinţilor ei, ea iubea notele, literele, culorile- îi plăcea să vorbească prin ele în aşa fel în care să nu înţeleagă nimeni. Foştii colegi de liceu o numeau o artistă neînţeleasă, şi ea îşi asuma acest rol mergând în direcţia opusă chemării ei. Îi plăcea să fie neînţeleasă asta o definea, mereu s-a simţit aşa din copilăria ei cu excepţia momentelor în care bunica ei cânta la pian, atunci se aşeza lângă ea şi totul începea să prindă înţeles. Bunica surzise şi după un timp încetase să mai vorbească, dar se aşeza mereu la pian şi cânta divin, Mara visa mereu cu ochii deschişi la auzul pianului, îşi imagina toate poveştile pe care bunica ei nu putea să li se spune şi acolo pe pian toate prindeau viaţă ca într-o scenetă. Cât şi-ar fi dorit ea atunci să o înveţe şi pe ea bunica să cânte. Dar bunica a murit şi au trecut ani.  În adolescenţă Mara se aseză din nou la pianul bunicii şi singură muzica a început  să se nască sub degetele ei la început timide.

Dar nu avuse curaj să urmeze Convervatorul şi acum era o contabilă, mai rău o contabilă ce încă nu reuşise să se angajeze. Deşi o înfiora gândul de a profesa ca şi contabilă şi se vedea acoperită de conturi şi bilanţuri, îşi dorea disperat să lucreze, tânjea după independenţă. Studenţia o petrecuse în oraşul natal în casa părintească. Îşi găsise un ‚loc de muncă’ ca şi pianistă în cadrul unor spectacole ce se ţineau în weekend. Primea foarte puţin pentru munca aceasta dar o entuziasma profund oportunitatea de a cânta… Astăzi era primul ei concert, de aceia degetele ei trebuiau sa fie ‘perfecte’, la fel şi inima ei…

Căzu-se pe gânduri dar timpul nu se oprea în loc. Realiză ca se făcu-se târziu. Mâncă în grabă un bol de cereale cu lapte, se îmbrăca în rochia bej simplă dar elegantă, îşi aranjă buclele naturale îşi luase poşeta si vru să iasă din casă când îşi amintii: Nu m-am rugat!  Plecă capul, bolborosii ceva repede şi ieşii din casă.

Urcă pe scenă cu paşi plini de emoţie, erau primii ei paşi sprea a împărţii cu lumea ce trăia în interior.

Continoarea pe 9 decembrie

poveste(1)

(1)

Sunt ca nisipul ce se scurge din palme

Ca o poveste scrisă de mult şi ştearsă de timpul nepăsător.

Ca un pom ce nu mai dă roade dulci

sunt amară,

sunt Mara.

Stătea într-un colţ al încăperii, nici nu îndrăznea să se mişte pentru că în întuneric cu siguranţă s-ar fii lovit de ceva. Încăperea era simplu mobilată, nu avea decât un pat îmbrăcat într-o cuvertură simplă, albă, dar foarte plăcută la atingere, o masă rotundă acoperită de o bucată de material dantelat, un scaun de lemn cu însemnări scobite în el . În ciuda simplităţii camerei ea era aglomerată de o mulţime de saci negrii. Nici Mara nu stia ce e în interiorul lor, nu avea curaj  să arunce nici măcar o privire, o înspăimântau şi îi trezeau sentimente degradabile.

Se aşeză pe pat cuprinsă de oboseală, îngână ceva, buzele crăpate i se mişcau necontenit şi totuşi lipsite de putere, erau cuvinte mai puţin conturate, sau doar suspine? Cert e că se stingeau în cele din urmă în nişte răsuflări pline de emoţie… Cu ochii întredeschişi privea fereastra, era pictată de îngheţ şi fulgi mărunţi de zăpadă, se simţea contopită cu ei, era rece şi era atât de bine să îşi poată îngheţa rănile…

- AUUU!

Se lovii cu putere de podea, privii întrebătoare în jur mai mult mirată de vocea ei gravă şi estompată . Patul dispăruse şi fiecare sac se evapora sub ochii ei. Nu era surprinsă, privirea i se umplu de nepăsare.

Luase oglinda de pe măsuţă şi se privii, avea ochii castanii precum o zi de toamnă târzie, te puteai pierde în ochii aceştia căutând semnificaţie, aveau multe de spus dar tăceau. Părul i se coborea până la umeri, era negru şi drept, avea obrajii plini dar lipsiţi de culoare. Dintr-o dată sub privirea ei părul începu să se arcuiască în bucle până la talie, buzele îi deveniră mai cărnoase prinzând culoare roşie rozalie, la fel şi obrajii, dar ochii erau aceiasi, aceiaşi ochii tăcuţi…  Oglinda se făcu cioburi în mâinile ei, camera era goală, complect goală.

Se auzi un zgomot puternic. Căzură şi pereţii încăperii, ca nişte piese de domino. Lumina o invada, privii cerul si era albastru, împodobit de căţiva nori albi nici urmă de furtună de ninsoare.

Păşii desculţă şi simţii zăpada topindu-se sub paşii ei şi sub urmele ei răsărind firicele crude de iarbă şi tulpini de flori cu boboci nerăbdători să înflorească.

Vântul începu să bată puternic şi smulse un şireag de flori de cireşi, o învăluiau ţesându-i o rochie şi parcă le auzea şoptind:

Delilah… Delilah….

Auzea un nume străin, dar care îi era parcă tipărit în suflet. Învăluită în flori de cireş înainta purtată în paşi de dans pe cântecul acelui nume: Delilah … Deilah cea care mă va iubii…

Fata deloc mirată până acum o surprinse totuşi când văzu o închisoare de gheaţă în mijlocul acelei gradini primăvăretice. Dincolo de barierele de gheaţă era un bărbat cu chipul înţepenit şi poleit de îngheţ, avea o privire apăsătoare, ochii reci albaştrii şi capul lipsit de păr.

Mara se apropie de gratii atrasă ca de un magnet, ceva o trăgea înspre el, ceva o făcea curioasă, dar era mai mult de curiozitate.

- awww. Mara vroia sa vorbească cu el dar cuvintele îi îngheţau în gât.

Atinse-se gratiile şi degetele începeau să i se transforme în bucăţi de gheaţă. Din senin spaţiul se umplu de rezonanţa unei melodii şi totul devenea tot mai neclar…

continoarea pe 2 decembrie

Un început de poveste neprelucrată

Am avut mai multe tentative de a scrie un roman, de fiecare dată am abandonat.
Aceasta e povestea care am vrut să o scriu vara trecută, am uita-o în agenda mea veche şi am regăsit-o din greşeală pe calculator:).
Vara aceasta am o altă idee de roman. Oare mă voi ţine de ea?
M-aş bucura dacă aţi citii povestea de mai jos şi mi-aţi spune părerea voastră sinceră.

Cap I

Era o seară obişnuită, întunerucul se aşternuse peste oboseală. Era prea târziu să realizezi ceva important, prea tarziu să îţi ţesi vise doar somnul se aseza peste noi lasand bucuriile, implinirile, nereusitele si temerile sa ne copleseasca intr-un adanc somn. In acelasi timp Cerul zambea misterios lasand o stea sa straluceasca dincolo de norii grei ce il acopereau. In acea noapte adanca cand toti stateam absenti de realitate asteptamnd ziua, Dumnezeu tesea in Univers pregatid atat urmatoarea clipa cat urmatoarea zi.
02:00- Zorii zilei erau pe departe sa apara in schimb pe culoarul maternitatii aparu o femeie cu un aspect neingrijit dar de o frumusete ce spargea tiparele dupa care ne ascundem noi oamenii, avea parul scurt pana la barbie, un breton scurt ii acoperea fata in spatele caruia se intrezareau doi ochi caprui inobiliati parca de tulburele unei dureri adanci, era de o statura mica si ducea dupa ea un pantece mare, rotund cu o gingasie naturala. Aceasta fiinta fragila purta o rochie lunga inflorata si stearsa de timp, gleznele obosite ii tremurau.
O asistenta tanara o vazu si o duse sprijinind-o de bratul ei intr-un salon. Asistenta vazu ceea ce era evident femeia era pe cale sa dea nastere. Spitalul era gol, nici un medic de garda. Fiecare clipa o ingreuna si o introducea intr-un calvar tot mai adanc.
- Domnul doctor Farcau?
- Da?
- Sunt asistenta Maria
- Da, cu ce te pot ajuta Maria?
- Stiu, ca nu e in orele dvs. De program, dar domnul doctor Soviescki a plecat acasa si e o pacienta gata sa nasca prematur.
-… Maria e ora 3 noaptea! Ce te intereseaza pe tine de

femeia asta, e treaba si responsabilitatea lui Soviescki.
- Dar Florin…
- Nu pot sa acopar mereu greselile unor incompetenti cum e Soviescki, ii taie vorba asistentei.
-Dar si dvs. ati avea de castigat daca am mediatiza intamplarea, ati iesi in lumina unui erou, si sunt sigura ca cei de la “Jurnalul Matinal” vor fi mai mult decat bucurosi sa scrie un articol despre asta. E sansa dvs sa va afirmati ca medic tanar, zise asistenta incercand din rasputeri sa il convinga.
-Maria ti-am mai zis sa nu imi vorbesti cu dvs., voi fi acolo in cateva minute.
Medicul inchise in graba lasand doar sunetul asteptari sa se mai auda. O noapte stinsa si totusi vietile a mii de oameni se lupta cu destinul… destin, predestinare, alegere, coincidente, pronie superema…? Oare?
Maria se intoarse la pacienta linistind-o si asigurand-o ca medicul va sosi in curand. Ochii femeii se oprira pe geamul intunecat al salonului. Intuneric si o sclipire ciudata, ce sentiment de singuratate o cuprindea acest tablou si totusi ce frumos era! Ce noapte ciudata, o noapte de lupta, o noapte de rascruce de drum… “Ce va fi cu mine?” rasuna in gandul plamandei femei.
Medicul intrase in salon intr-un halat alb luat in graba gata sa lupte pentru… prestigul sau. Ii administrase femeii un calmant si ii puse cateva intrebariin timp ce se pregatea de interventie printre care “in a cata saptamana sunteti insarcinata?”.
-In saptamana 33…cred… zise femeia printre rasuflarile grele.
Medicul constient de dificultatile si complicatiile care puteau sa apra se incuraja si ii zise Mariei sa o duca in sala unde urma sa nasca.
5 minute mai tarziu calvarul nasterii incepu. Strigatele

femeii se asternura deja pe fundalul sonor al incaperii, stropi de transpiratie I se prelinse pe fata inrosita. Dupa 2 ore medicul ii asezase copilul plangand in brate, femeia acum devenita mama privea cu ochii obositi si induiosati la fiinta fragila si micuta ce ii vorbea neincetat rin chipul ei angelic “ Mami am nevoie de tine”. Ceva din ea se rupea privindu-si copilul
Doctorul Farcau se grabi sa o ia pe micuta fetita din bratele ei.
-Are nevoie de ingrijire medicala, e foarte micuta!
Proaspata mamica a fost dusa intr-un salon. Femeia ramasese singura privind peretii vechi si rosi de timp. Se simtea incoltita si atat de singura. Lumina deja combatuse aproape tot intunericul noptii… era ora 06:00, afara era o imagine atat de optimista. Un cer atat de albastru aparea in spatele negrului ce-l vazuse cu doar cateva ore in urma.
“De unde imi vine mie ajutorul?” gandi femeia fara sa indrazneasca sa isi miste buzele crapate.
O asistenta intra pe usa salonului cu o tava de mancare.
-Buna ziua, doamna Mikal!
-Buna ziua, zise femeia parca speriata.
-Aveti un copi; sanatos, desi s-a nascut prematur nu a aparut nici o complicatie. Va sta o vreme in spital pana va mai creste un pic dar e un copil sanatos si frumos!
Asistenta ii intinse tava:
-Trebuie sa mancati sa prindeti forta. Nici nu m-am prezentat, sunt Elizabeta. Orice ai nevoie imi spui.
Femeia zambi si privi fara pofta la branza si rosiile din farfurie.
-Te simti bine, nu te doare ceva?
-Sunt doar extenuata…
-Sotul dvs.?
Femeia tacu dar fiindca asistenta o privea insistent in asteptarea unui raspuns, femeia spuse scurt:

-Nu am.
-Asa… si vreo ruda cand va veni in vizita?
-Nu va venii.
-Bine, eu va las sa va odihniti.
Asistenta iesise pe usa si merse la doctorul Farcau.
-Femeia asta Mikal, nu are sot, o femeie usoara pe care nici rudele nu o vor vizita. Pentru ce sa o mai tinem in spital, nu vom avea nici un beneficiu din asta, ocupa patul degeaba.
-Sa nici nu te gandesti peste o ora trebuie sa ajunga cei de la “Jurnalul Matinal” si de la televiziunea “SCT”.
Peste putin timp salonul doamnei Mikal fusese invadat de jurnalisti iar micuta fetita ii fusese pusa in brate spre incantarea lui Farcau care privea acest tablou si nu isi putea sterge imaginea prestigiului sau viitor.
Totul iesise exact cum planuise pentru doctorul Farcau. Dupa reportaj de indata ce il vazuse pe doctor Elizabeta vruse sa il convinga sa ii faca externarea femeii lasand doar copilul pentru o scurta perioada de timp.
-Nu Elizabeta, e obosita, maine.
In noaptea aceia doamna Mikal se zbatea cu ganduri negre. Se gandea ce va face dupa ce va iesi din spital. Cum o va creste pe micta ei, unde vor locui, din ce vor trai. Sentimente de neliniste si ingrijorare o incercau greu insa ce o tulbura mai tare era un amestec de renegare si de iubire ce le purta pentru fiica ei, cand o privea vedea un ingeras, o fiinta ce ii se strecurase subtil in inima si o acaparase cu totul insa in momentul cand bratele ii erau goale, sentimentele materne o paraseau iar ganduri dintre cele mai sumbre puneau stapanire asupra minti ei, cel mai greu era sa le impace, traia intr-o confuzia, ratiunea se pierdea si simtea ca aluneaca in nebunie, vroia sa adoarma… Desi somnul o doborea mintea ramanea treaza, o lumina intuneaca o orbea tinand-o treaza. Gandul o urmarii pana in zori de dimineata cand pleoapele ii erau grele si

somnul o furase.

*

Intr-un birou cam saracacios dar totusi ingrijit statea la masa de lucru doctorul Farcau, undeva in coltul mesei era un ziar ce purta mandru poza doctorului, acesta statea ingandurat cu o hartie in fata si cu un stilou auriu ce avea imprimate niste initiale subtil si elegant.
Maria intra cu doua cesti cu cafea in mana.
-Buna dimineata, Florin!
-Buna dimineata, Maria! Vad ca te-ai gandit la mine, multumesc de cafea, chiar aveam nevoie de cafea… si de tine ca sa imi bine dispui ziua cu prezenta ta.
Maria zambi un pic stanjenita si se aseza gratios pe scaunul din fata ei iar Farcau o privi pentru cateva secunde, era atat de frumoasa, pletele satene ii coboreau usor pe umeri, ochii ei ca de caprioara desi tristi ascundeau atat de multa speranta, implinire, buzele ei ce erau mereu gata sa ofere un zambet, iar silueta subtire insa feminina il ameteau. Farcau o dorise dintotdeauna pe Maria, adora gesturile ei, nu ii putea refuza nimic pentru ca orisicum ea il cunostea perfect si stia cum sa il convinga. De dinainte ca Maria sa fie doamna Pop si era doar o fata cu ochii veseli si saltareti, el o remarcase si se alipise de inima lui..Ea insa nici la varsta aceia nu era preocupata de baieti si de maritat. O vedea adesea plimbandu-se in curtea facultatii, era aceiasi doar avea stropul acela de naivitate de fetita care ar fi cules flori si ar fi facut coronite. Astazi isi pierdu-se inocenta de copil, s-a indragostit intr-un final pe vremea studentimii de un medic stagiar, dupa jumatate de an s-au casatorit, nici nu cred ca se gandise vreodata la casatorie inainte de al cunoaste si poate i-ar fi fost mai bine asa, singura. Era un om exceptional, asemeni ei. Era iubit de colegi,

pacienti, de toti ce il cunosteau. El o iubea enorm, ea era o sotie devotata, viata lor parca era un basm, insa basmul acesta s-a incheiat mult prea devreme cand el a acceptat sa mearga ca medic misionar in India. Ea l-a insotit. El a renuntat la un salar mare, la o viata comoda si in cele din urma la viata in sine. A fost omorat de un grup de hindusi revoltati de propovaduirea lui, Maria a scapat, nu se stie cum. A venit inapoi in Romania cu o inima indoliata, implinirea ca a facut ceea ce trebuie si o cicatrice pe obrazul stang… oare de unde o avea? Maria nu a spus nimanui, a preferat sa ingroape acele amintiri. Privirea doctorului se opri asupra cicatricei, acest defect o faceau cu atat mai mult cumplit de frumoasa.
-Te vad tare pus pe ganduri azi, rase Maria
Dar doctorul nu raspunse, era inca fermecat de prezenta ei si gandurile il invadau.
-Florin! spuse din nou femeia
-Aaa… ai zis ceva?
-Da – rase di nou. La ce te gandesti?
-La doamna Mikal.
-E o femeie tare simpatica
-Da…
-Ce foi aia acolo in fata, asa devreme. Pe cine externezi?
-Pe Mikal…
-Dar a nascut abia alaltaieri seara
-Dar si-a revenit foarte bine.
Maria il privi sceptica:
-Spune-mi care ii adevaratul motiv, e absurd.
-Elisabeta ma tot preseaza sa o externez, nu vom primi nimic de la ea, nu are familie, e necasatorita. O femeie dintre acelea…
Maria il opri revoltata, Florin era materialist, dar nu intrecea masura in asa fel si apoi nu ii statea in fire sa judece

oamenii, vazuse de cand era medic oameni si oameni, dar chiar daca nu avea benefici in urma lor incerca sa ii trateze destul de bine. Cand fusese copil mama lui suferise enorm din cauza unui medic care asteptase sa primeasca ceva de la ei, ei insa nu aveau posibilitatea aceasta deoarce erau o familie saraca. Se facuse medic dorind sa fie diferit, parinti lui au facut eforturi foarte mari ca sa il poata tine la facultate si inca atat timp dar ei erau bucurosi cand vedeau viziunea lui si hotararea lui de a-i ajuta pe altii, vroia sa salveze vieti nu sa le puna in pericol, insa din pacate cu timplu a uitat cateva din principiile sale.
-Stiu ca tu si Elizabeta sunteti… buni prieteni, dar nu poti sa faci tot ce zice ea!
-…
-Florin
-Nu Maria, ii voi face pe plac Elizabetei.
Doctorul Florin si elizabeta erau mai mult decat prieteni, asata ajunsese sa stie tot spitalul. Aveau o relatie mai ciudata, el profita de ea in mod fiziciar ea era cea care ii conducea viata si deciziile. Elizabeta nu se sfia niciodata sa se declare iubita, chiar logodnica doctorului, insa Florin nu vorbea niciodata de asa ceva si o respingea public. Lui ii placea relatia lor fara angajamente fiind foarte indoielnic cu privire la eventuala casatorie, de fapt nu si-o putea imagina pe Elisabeta drept sotie, nicidecum mama copiilor sai, el o iubea pe Maria… in schimb Elisabeta care ajunsese la varsta de 29 de ani isi dorea disperat sa se casatoreasca, insa se multumea momentan controlandu-l si spera ca intr-o zi sa se decida asupra castoriei.
-Ma duc sa vad ce fac pacientii, zice Maria evident suparata.
De indata ce trecu pragul usii ii veni o idee. Isi lua geaca pe ea si cobora scarile in graba, iesi din cladire, era o vreme atat de frumosa, era un inceput de primavara racoroasa, pomi infloriti lasau peisajului o nota de mireasma de renastere.

Trecuse prin parculetul plin de viata ce era in fata spitalului, il strabatuse grabita, aruncand priviri nostalgice spre copii ce alergau prin parc voiosi, o mama se juca cu fetita ei care probabil avea in jur de doi ani, fetita lasa mingea dintr-o data si fugi in bratele mamei si o umplu de sarutari, vazand acestea ochii mariei aproape se umplu de un siroi de lacrimi. Ea se scutura din toti rarunchii certandu-se in sine si revenind la realitate. Ajunsese in capatul parcului si pe partea cealalanta a strazi era o banca, asistenta traversa si utiliza bancomatul. Se intoarse in aceiasi graba. Cum se intorsese se indrepta spre biroul doctorului Farcau, batu de trei ori la usa insa fara raspuns, se impacienta si deschise usa, insa nimeni nu era inauntru. Merse sa il caute pe doctor. Merse sa il caute pe doctor, intrase in salonul 39 si gasise un pat gol si pe Florind stand si privind pe fereastrapierdut. Un moment se gandise ca ii facuse deja externarea apoi realizase ca nu avea cum in zece minute.
-Florin
Doctorul tresari agitat:
-Uite cum stau degeaba, trebuie sa merg si la alte saloane, zise incercand sa iasa din camera.
Maria il opri si ii intinse un plic:
-Sunt de la o prietena a doamnei Mikal., imparte-i cu Elisabeta.
-Mai bien pastreaza-i tu.
-Sti bine ca nu iau bani de la pacienti, zise Maria nedumerita.
Farcau tacu un moment,nestiind cums a ii raspunda.
-Deja am externat-o. Uite Maria vorbim dupa vizita, acuma nu am timp.
-Nici nu te gandi, fa bine si intreneaz-o din nou!
-Cred ca a plecat deja
-Deja?!

-N-avea nimic de inpachetat asa ca nu a durat, cum i-am spus a vrut sa plece de indata, parea eliberata, poate s-a saturat si ea de stat in spital. Oricum cred ca e la copil.
Maria nu termina de ascultat ce zicea Farcau si a mers in cautarea femeii, avand speranta ca o va gasi. Merse in salonul in care erau bebelusii dar acolo nu era decat o asistenta, vru sa plece cand se opri si o intreba pe colega ei:
-Nu a fost acum cateva minute aici doamna Mikal?
-Ba da a fost, nu stiu ce era cu ea plangea ingrozitor.
Maria in schimb era aproape sigura de ce se petrecea, experienta din spital ii confirma acst lucru, se apropie de fetita lui Mikal si vazuse la gatul acesteia un lantisor si o scrisoare in brate, banuielile ei erau corecte, luase scrisoarea ca sa nu ajunga in mainile alcuiva, o indesase intr-un buzunar si iesi fugind din incapere, iesi din spital dar nici urma de femeie.
Se uita confuza I agitata in jur, nu stia in ce partea ar fi putut sa se indrepte femeia. Se decise sa mearga in dreapta, poate va avea noroc si o va gasi. Alerga printre multimea de oameni grabiti, insa doamna Mikal era de negasit. Se intoarse din drum inapoi spre maternitate.
Ziua trecuse greu. Maria nu inceta sa mearga sa stea cu micuta lui Mikal, se uita ingrijorata la ea, intrebandu-se oare ce viitor va avea, in acelasi timp incercand sa alunge sentimentul acela nevroind sa i-l transmite fetitei. Era normal sa ii se rupa inima pentru biata fetita orfana, insa vazuse o multime de copii abandaonati de cand lucra la maternitate si niciodata nu mai fusese atat de chinuita de ganduri si sentimente. Maria nu se atinsese de scrisoarea gasita in patutul fetitei, era tot in buzunarul halatului ei, vroia sa o citeasca acasa, in liniste, departe de ochi curiosi.
Era deja tarziu, afara se intunecase, tura Mariei se incheiase. Se indrepta cu pas domol spre parcarea spitalului. Intra in masina, privi obosita volanul, desi condusul era una din

marile ei placeri, deseori urcandu-se in vechea ei masina si pornind la drum incotro vedea, ii placea linistea ce o gasea astfel, insa nu acum, acum era prea obosita si se parea ca si masina era prea obosita, refuzand sa porneasca.
-Maria- se auzi un strigat.
Maria privi afara si zari o silueta barbateasca apropiandu-se de ea. Era Florin.
-Probleme cu masina iar?
-Da
-Hai ca te duc eu acasa.
-Multumesc dar cred ca o sa ma plimb.
-La ora asta?! Poti pati ceva. Nici vorba, vi cu mine.
-Nu vreau sa o fac pe Elisabeta sa se simta incomoda din cauza mea.
-Elisabeta nu vine cu mine, de fapt a plecat mai devreme, are ceva probleme. Haide acuma!
Se indreptara amandoi spre masina lui care nu avea cum sa aiba astfel de probleme ca a ei, deoarece era un Mercedes nou, cumparat in urma cu doar cateva saptamani. Florin ii deschise mai intai usa Mariei, apoi intra si el. Masina nu scotea nici un zgomot, Maria si Florin erau de asemenea tacuti, Florin pornise radio-ul. Mergea o piese romantica, de fapt mai bine zis cu conotatii sexuale, ca majoritatea melodiilor in voga.
-Te deranjeaza? intreba medicul
-Nici nu imi face placere.
Florin stinse raio-ul
-Pari extenuata-rase doctorul, pui prea mult suflet.
-Da… e mai mult oboseala interioara, nu pot face ceva fara sa dau tot ce am mai bun.
-Chiar trebuie sa dai tot ce ai mai bun tuturor? Spre exemplu pacientilor? Aproape toti care vor iesi pe usa salonului insanatositi nu iti vor spune un “multumesc”, nu isi vor aminti de tine, uneori te consumi fara rost. Lucreaza profesional, fa-ti

treaba bine, nu iubi necunoscutii si acasa deconecteaza-te de tot ce e aici la spital, refati viata, de fapt incepe sa traieti, nu te mai gandi la trecut, nu te simti vinovata ca vrei sa te bucuri de viata! Vei fi mai fericita, iti garantez..
-Interesant, dar tu poti sa te deconectezi de tot ce e aici? O mama care iti moare pe masa de operatie in timpul cezarienii nu te urmareste si cand ajungi acasa si te pui in fotoliul preferat din fata biblioteci sa te relaxezi, nu ti bantuita mintea de imaginile acelea?
-Ma cunosti prea bine, oricum in general pot sa ma relaxez, sa mai uit de ce e aici. Dar sa sti ca mi-as fi dorit si eu pe cineva ca tine-ii zis Florin facandu-i un semn cu ochiul, moment in care nu observa masina din fata si era cat pe ce sa o loveasca- care sa puna atata suflet in orice, care sa ma planga dupa ani de la moarte.
-Nu a trecut atat de mult… doar trei ani… trei ani si doua luni- zise Maria cu vocea si ochii sticlind- dar nu el ma consuma acum.
-Dar ce?
Maria tacu. Ajunse-se in fata casei ei.
-Multumesc mult, Florin! Ne vedem poimaine! Noapte buna!- zise ea repede incercand sa isa din masina.
Florin o prinse de mana, o privi in ochi si incerca sa ii spuna ceva dar ii era greu:
-De ce esti tot timpul atat de distanta? Vreua doar sa te ajut, Mihai nu mai e, s-a dus, e mort, iar tu esti tanara, nu poti ramane asa, nu vrei sa ai familia ta copii tai? Nu vreau sa te ranesc dar trebuie sa te ti-o spuna cineva, trezeste-te!
-Lasa-ma, zise Maria zmucindu-se din mainile lui si cu ochii plini de lacrimi.
-Bine, noapte buna, viseaza la mortii tai!
Fugi spre poarta si se lasa nevazuta. Intra in casa, la intrare era un hol ingust, casa era destul de mica, avand doar

doua camere mici. In acest hol era un mic cuier, un dulapior pe care era asezat un telefon si o multime de fotografi, langa acestea o lumanare parfumata stinsa. Se indrepta spre dulapior, aprinse lumanarea si lua o fotografie in mana, in fotografie er ea purtand o rochie lejera, alba, cu flori rosi si o palarie alba, langa ea era un barbat inalt, blond, imbracat intr-un tricou alb care o tinea pe femeie de mijloc, in peisaj se distingea soarele ce emanao caldura puternica si vantul ce ii racorea jucandu-se cu rochia, parul si zambetul Mariei. Ce fericiti erau!
“Amintirea ta e tot ce am nevoie iubire…”
Maria lasa fotografia din mana oftand si se indrepta spre bucatarie. Nu mancare mai nimic toata ziua insa pofta ei de mancare disparuse de mult. Isi pregati insa un ceai, privea cu ochi pierduti apa ce fierbea.
“Se evapora precum viata in fata ochilor… Dar oare pentru ce traim daca nu pentru moarte? Doar moartea ne poate castiga viata… Tu ai castigat-o deja…”
Dupa ce termina de prepart ceaiul, isi umplu o cana si merse in dormitor, se asezase pe pat, pleca cateva secunde capul, inchise ochi si rostise cateva cuvinte dupa care puse mana pe scrisoare. O citit in timp ce sorbea guri mici de ceai:

Scumpa mea fica,

Sper ca intr-o zi scrisoarea aceasta sa ajunga la tine. In momentul acesta cand scriu te privesc si mi se rupe inima, te iubesc din momentul in care am aflat ca esti in pantecele meu, te-am simtit 8 luni de zile iar in momentul in care te-am avut in brate, am stiut ca esti parte din mne, ca esti un ingeras micut si frumos pe care eu nu il merit.
Am ales sa te las pentru ca nu am ce sa iti ofer, nu am bani, casa, nimic, nici macar un rand de haine, orice orfelinat iti poate oferi mai mult decat pot eu.

Nu uita ca te iubesc si te rog iarta-ma!

Mama ta,
Mirela

Puse scrisoarea jos si ramase apoi in tacere. Intinse mana spre Biblia din noptiera si citise din Isaia. Un verset o bucura si linisti in mod deosebit:
“Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează, şi să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi Eu nu te voi uita cu nici un chip” (Isaia49:15)
Maria adormi cu Biblia in mana, cu versetl acesta in minte, si cu o speranta arzatoare in inima: “Nu desparti Doamne aceasta mama de copilul ei.”.

@Indrie Cristina-Mirela