suflet pictat pe pânza tăcerii
Şopteşte-mi versuri sau un cânt
Şopteşte-mi vorbe ca să scriu
Şopteşte-mi ceva nemuritor
Când timpul trece, trece… pe lângă noi
Şi Doamne ce îi datorăm?
Şi timpul trece, ne înbată cu eternitate
Dar noi azi suntem copii şi mâine bătrâni plini de regrete
Mor zeii şi cetăţile lor sunt arse
Ruine şi sufletele călătoare,
Azi mai rămâne praful să îi regrete.
Voi scrie în praf cu degetele negre.
Indrie Cristina
Du-te!
Şti că trebuie să pleci…
Dar-
Opreşte-te în prag-
Mai lasă un oftat.
Apoi pleacă.
Fugi!
Nu e timp,
Nu acum, şi poate nicicând.
Dar vreau să cred că
Ţi-am dăruit
Timp.
„iubitul îşi are vremea lui” Eclesiastul 3:8
E greu să îi spui unui tânăr/ă să aştepte timpul potrivit pentru a avea o iubită/ un iubit. Cred că aţi mai auzit predici în care se spunea că este bine să îţi faci un iubit în următoarele circumstanţe: în momentul în care vrei să te căsătoreşti, atunci când esti suficient de matur, când poţi să îţi întreţii familia. Şi totuşi, ieşim din biserică, punem armele jos în faţa aşa-zisei dragoste, în ciuda faptului că nu îndeplinim condiţiile menţionate mai sus. Doresc să căutăm motive pentru care trebuie să aşteptăm timpul potrivit pentru iubire.
În primul rând, haideţi să încercăm să aflăm ce e dragostea. Voi cita din mult prea cunoscutul capitol 13 al cărţii 1 Corinteni.
“Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.”
Din pasajul de mai sus reise că dragostea însumează un set de principii, prin urmare ea este o hotărâre în multe cazuri, ea nu vine natural din inimă, ci presupune un efort din partea noastră.
Primul lucru pe care îl observăm la dragoste e faptul că este „îndelung răbdătoare”, nu doar răbdătoare, ci îndelung răbdătoare! Wow, deci cel care iubeşte trebuie să ştie să aştepte. Ce anume să aşteptăm şi de ce?
1. Să aşteptăm să ne maturizăm, ca să îi putem oferi viitorul partener de viaţă o iubire complexă, profundă, matură. La o vârstă fragedă, motivele pentru care ne dorim un iubit sau o iubită sunt singurătatea, atracţia, dorinţa de a umplea un gol, curiozitate, pentru a ne lăuda etc. Prin urmare, sunt motive care au legătură cu nevoile noastre şi după cum vedem în 1 Corinteni 13, dragostea „ nu caută folosul său”. Aşteptaţi ca să puteţi iubi cu toată cuviinţa, din motive lipsite de egoism şi cu o inimă care poate să ofere.
2. Să aştepţi partenerul potrivit. Atunci când nu mai ai răbdare să aştepţi persoana potrivită, ai toate şansele să te căsătoreşti cu cineva care nu atinge aşteptările tale. Nu cred că partenerul de viaţă trebuie să fie perfect(nu există aşa ceva), dar împreună cu iubirea purtată trebuie să o poţi admira, considera deosebită. De asemenea, dacă nu aştepţi persoana potrivită, s-ar putea să treci prin multe relaţii până să ajungi să te căsătoreşti, iar atunci când vine momentul să îi oferi soţului/ soţiei tale toată dragostea ta, să nu mai poţi iubi pentru că fiecare persoană de care te-ai despărţit roade câte un pic din tine, din inima ta, din integritatea sufletului tău, până nu vei mai şti ce e iubirea. O inimă rănită nu poate iubi.
3. Să aştepţi, pentru că în perioada adoleştenţei dorinţele şi idealurile tale sunt în transformare. Este foarte probabil ca la 15 ani să nu îţi doreşti aceleaşi lucruri ca la 20. În general, în jurul vârstei de 18-19 ani începi să iei deciziile cele mai importante din viaţa ta, îţi alegi o facultate sau alegi să lucrezi. Dacă relaţia ta începe la o vârstă mult mai mică, s-ar putea să o luaţi pe cărări diferite, să vă formaţi ca persoane cu valori şi statut diferit. E adevărat că din dragoste se poate trece peste multe, însă oare cum îşi va prezenta o doctoriţă soţul muncitor în fabrică, şi ce vor avea de împărţit la sfârşitul zilei?
Am citit o parte din bestseller-ul „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”(nu e o carte pe care să o recomand), cartea
e un jurnal al unei femei care divorţeză fără un motiv bine conturat şi merge într-o călătorie pentru a se regăsi. Aceasta afirma: “Dacă te iubesc, poţi obţine orice de la mine: timpul meu, dragostea mea, fundul meu, banii mei, familia mea, câinele meu, banii câinelui meu, timpul câinelui meu, totul. Dacă te iubesc, voi îndura eu durerea ta, îţi voi plăti eu datoriile (in toate felurile posibile), te voi proteja de temerile tale, voi proiecta asupra ta tot felul de calităţi pe care de fapt nu le ai şi voi cumpăra cadouri de Crăciun întregii tale familii. Am să-ţi dau soarele şi ploaia şi, dacă ele nu sunt disponibile imediat, am să stau la rând pentru ele. Am să-ţi dau toate astea şi chiar mai mult, până când am să ajung atât de extenuată şi de golită, încât singurul mod de a-mi recăpăta energia va fi să mă îndrăgostesc de altcineva.” În aceeaşi carte, ea afirmă că a avut relaţii în mod continuu de la vârsta de 15 ani. Ceea ce vreau eu să fac, nu e să o judec, ci să învăţăm ceva din experienţa ei. După o viaţă plină de relaţii, aceasta s-a obişnuit să iubească tumultos, plin de pasiune şi apoi să părăsească persoana, de aceea, după 8 ani de căsnicie nu şi-a mai găsit liniştea sufletească şi şi-a părăsit soţul. Avea nevoie să descopere lucrurile cu adevărat importante în viaţă după cum şi ea afirmă, avea nevoie de o pauză, un moment în viaţă doar pentru ea, dar wow ce moment nepotrivit şi-a ales şi a costat-o o căsnicie.
„Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, nu stârniţi, nu treziţi dragostea, până nu vine ea.” Cântarea Cântărilor 8:4
@Indrie Cristina- Mirela
articol publicat în nr. 18 al revistei Adierea
multumesc pentru părerile de la postul Când ar trebui să începi o relaţie( de iubire)? şi Ce e iubirea?
Du-mă în gara amintirilor noastre
Să privim la timpul care nu are răbdare
Să-l lăsăm să treacă cu mii de vagoane
Stai!
________________________________________
Azi timpul nu e nemuritor şi seara curând se lasă
Nu te gândi la viaţa ta, la miile de idealuri
Curând vor trece toate, si amintirea se va stinge în neant.
Priveşte-mă!
________________________________________
Învie iarăşi farmecul trecut, de soav suspin şi dulce amăgire
Vreau să ne îmbătăm doar cu o privire…
Sărută-mă cum ai fi vrut atunci, ştiind ca e ultima oara,
Şi pleacă.
________________________________________
Nu sunt ceea ce ai fi vrut sa fiu, nu mă încadrez în forme şi şabloane
Tu eşti cu viaţa ta de departe, la mii de suflări şi gânduri rătăcitoare
Te las să pleci şi plec şi eu deodată.
Nu e timp.
@Indrie Cristina-Mirela
Alerg printre cuvinte și literele mă încolțesc într-o lume a confuziei. Cuvântul nu mai e ce a fost pentru mine, nu ma mai suprinde izbucnind din interior și luminându-mi privirea, pasul, gîndul, firea. Aștept un cuvânt, o câtă putere are cuvântul…! Printr-un cuvânt, poate o vocală nedeslușită poate… a izbucnit din neant existența, în nimic s-a auzit un Ecou, și din Ecoul acela au inceput să curgă răurile vieții, să iasă în chinuri iarba proaspătă, să se nască astre și mii de întrebări în lumea celui ce i s-a dat să stăpânească tot ce s-a născut din Ecou.
Și a zis: „să fie lumină”. Si a fost. Dar omul și-a închis ochii, îl orbea, îi devora păcatul, îi ardea sufletul și a preferat să se încolțească de întrebări și minciunile întunericului. A creat apele și omul încă se uită însetat la ele. E Râul Vieții, e adevărul ce te va sătura pe vecii, e darul fără plată iar noi stăm încă nelămuriți… Ai fost făcut stăpân peste creație, să te joci cu leii și toate fiarele să îți fie supuse, iar tu, tu ce ai putea muta munții si apele să te asculte, te-ai făcut rob… rob păcatului.
Vine o zi când vei stai și toată creația va dansa în juruți, vei ametii, te vei îmbăta cu minciuni, vei uita cine esti… ai și uitat… Va venii o zi când minciuna nu te va mai putea sătura, va venii o zi când sclipirea lui Dumnezeu din ochii tăi te va chinuii si va cere răspunsuri, va cere libertate! Alergi prin lumea de extazuri deșarte și până la urmă ce cauți? Încă nu înțelegi că viața trece pe lângă tine, încă nu înțelegi ca vremea jocurilor a luat sfârșit, că te îmbeți cu dragoste firească și te îndrepți spre un timp al tăcerii…
Va venii ziua când totul se va stinge împreună cu tine. Te vei trezi înconjurat de nimic… și vei descoperi că nimicul are ființă. Vei descoperii voci dar tu vei tăcea. Vei vrea să spui ce nu ai spus acum, vrei vrea să cânți, vrei vrea să lauzi, vei vrea sa te închini; dar neputința te va lega în lanțurile vieții tale nedemne… de mai de mult.
Există un timp ca să vorbești… și iată ca și venit. Cuvintele te fac stăpân și fiu de Dumnezeu…. ASTĂZI! Amânarea doar te va ucide…
@Indrie Cristina-Mirela
În timp ce scriam ascultam asta. Cred ca m-a influențat. E impresionant instrumentalul oricum.
De vreme ce creştem realizăm vă toţi se duc şi ne părăsesc. Nu neaparat fizic…
Creşti şi realizezi că părinţii nu te mai înţeleg… sau nu vor şi ruptura se produce încet, încet, apoi începi să vezi ce fiinţe profitoare sunt oamenii, care cauă prieteni după conjunctură, iar prietenii din pură dragoste de “frate” e tot mai rară(pentru mine e un mister). În cele din urmă te rupi şi de fraţi pentru că anii au trecut şi voi v-aţi schimbat şi sunteţi fiecare cu ale lui… prea ocupaţi să aveţi timp de lucrurile importante.
Mă întreb dacă teoria e valabilă şi pentru soţi… ştiu că în cazul unora se cam aplică. Dar mă întreb mai degrabă dacă există căsnicie în care după ani să nu fi singur sufleteşte…? Oare cei tineri vor zice da, cei bătrâni vor tăcea…
Dumnezeu nu te părăseşte niciodată… dar uneori noi, pe nesimţite îl părăsim fără să conştientizăm măcar.
Bate prin sufletul tău vântul chemării din pustiu? Ţi-e inima goală, ochii deseori lăcrimânzi şi ai o sete de cuvinte ce tac înlăuntrul tău? Vrei îmbrăşisări cu ser de răspunsuri vindecătoare? Ai lăsat oare în drum un sfânt şi un Dumnezeu?
Vrei răspunsuri? Cărarea o ştie doar inima ta, iar aripile ţi-le poţi deschide doar Tu!
Păstrează în templul sufletului tău ce-i veşnic…
@Indrie Cristina
Lent si zguduitor minutarul îmi înconjoara sufletul. L-a încolţit şi ştiu doar ca e mult prea tărziu. Sunt prinsă într-un joc al capriciilor, vreau timpul iar când îl am îl regret. Nu vreau să mai cuprind cu braţele-mi dorinţe, s-a dus vremea dorinţelor. Azi e doar un Cer gol noros care ma răscoleşte…
Şi dacă… Atunci Cerul ar fi tot la fel de gol si de singuratic. Da, cărarea ar fi tot întunecată şi plină de bătăturile timpului. O, iar timpul…! Iar ne îmbătăm cu trecut, dar ştim că vraja s-a stins, iarba s-a uscat şi reflecţia eu-lui e străină şi rece. Cine eşti? Când te-ai furişat în gândurile mele, în idealurile mele, în pielea mea?
Privesc în jur şi nu mă regăsesc pe mine şi viaţa e o scară a timpului stranie. Urci plin de viaţă dorind s-ajungi în vârf. Iar când ajungi eşti stors şi nu te mai recunoşti. Cine eşti…? În grab’ a trecut timpul şi ticăitul timpului nu-mi dă pace. În trecut mi s-a părut că e o simfonie cu o orchestă divină şi mare de numărul îngerilor Cerului, si cum mai valsam pe cântecul sfânt. Da singură… Ca o logodnică ce stă împodobită cu smaralde şi dantele, cu bucle şi zâmbete calde, cu inima gătită şi în aşteptare. Acum, si-a pierdut desăvârşirea, e un zgomot ce mă ţine până târziu cu ochii roşi şi obosiţi.<” Eu ma culc şi dorm în pace căci doar Tu îmi dai linişte deplină în locuinţa mea”> Dar nu am pace… şi timpul mă apasă iar… Nu am cunoscut vremea cercetării, sparge-mi inima de piatră, arde-mi vina cu privirea-Ţi, rupe pecetea lacrimilor mele, cercetează-mi inima şi primeşte-mă ca pe-un orfan în braţ de Tată.
@Indrie Cristina
