suflet pictat pe pânza tăcerii
E întuneric şi sfesnice aşteaptă să fie aprinse
Le sting dorinţa până la tăcere
Şi tac şi ele şi tac şi eu.
Sunt un suflet ce se îneacă în marea de negru
Acoperă-mă cu mult întuneric!
Vreau să mă pierd în abisul tăcerii…
Acoperă-mă cu mult vid
Îneacă-mi gândurile în cenuşa timpului.
Şi întunericul meu tot e mai adânc
Înghite timpul şi negura îl luminează.
Indrie Cristina-Mirela
aş vrea să îmbrac iarăşi rochia pasiunii.
aş vrea să te iubesc iar sau măcar pentru prima dată.
aş vrea să închid ochii şi să mă pierd în lumea ta,
să îţi aud inima bătând, să cred că o aud
aş vrea să pansez cu iubire
aş vrea să îţi spun că dragostea acoperă
dar tu eşti prea iubit şi nu cunoşti iubirea
azi nu pot să te privesc cu ochii plini de afecţiune
azi îi acopăr.
azi las trandafirul acasă,
iau doar un ghimpe
cu el te voi opera, îţi voi deschide inima
în plină stradă, printre trecători
şi tu
da, tu… vei fii unul din ei!
Dar- nu ai venit.
Şi stau şi privesc timpul trecând,
Stau şi privesc o umbră, o umbră ce nu va apărea
O umbră ce a fost doar o fantasmă a mea.
Iubite dacă ai fii venit,
te-aş fii tăiat şi ţi-aş fii zâmbit!
dar aş fi descoperit că tu nu ai inimă
şi nici rinichi…
aş fii descoperit că eşti o piatră
şi aştepţi să fii cioplit!
Indrie Cristina
am învăţat că tristeţea şi fericirea se pot îmbina foarte frumos…
Acopera-mă acum cu o şoaptă de întuneric
Acoperă-mă în note de ploaie
Trăzneşte, omoară zgomotul din mine.
Fă linişte în sclipirea de viaţă şi ascunde-mă în întuneric.
Omoară şi tăcerea căci zbiară existenţă.
Tăcerea aşteaptă un cuvânt…
Omoară aşteptarea.
Ţine cuvântul încă o clipă,
Ţine cursul timpului în palmă şi opreşte-l
Opreşte-l şi priveşte-mă o clipă,
Cu soarele-Ţi apus şi luna ascunsă printre degete,
piveşete-mă…
Sunt ca nisipul ce se scurge din palme
Ca o poveste scrisă de mult şi ştearsă de timpul nepăsător.
Ca un pom ce nu mai dă roade dulci
sunt amară,
sunt Mara.
@Indrie Cristina-Mirela
Mi se sparge imaginea de gheaţă
Şi zămbetul de piatră
E totul o iluzie
O piedică şi o glumă amară
Zâmbesc.
E un zâmbet cu gust de piatră sfărmată.
Acum pot plânge, şi iarăşi plânge.
Acum sunt eu, doar eu, sinceră cu mine
Mă văd dusă de val
Şi valul mă duce atât de departe de Tine.
Ador sunetul ploii lovind
Geamul şi gândul meu
Plouă şi parcă te aud venind
Cu paşi confuzi, cu inima-ţi bătând
Pe ea o aud, pe tine te văd plecând.
Plouă.
Începi să iei altă formă în zgomotul de ploaie
În stropi de regret prelingând pe neputinţa-ţi
Pe aripile-ţi crescând.
Plouă.
Şi doar în gându-mi ai aripi
Aripi şi inimă.
Plouă.
Te îndepătrezi, mă îndepărtez
Şi iarăşi te văd venind
De ce te schimbi, de ce pleci?
De ce ţi-e teamă de ploaie,
E doar apă şi un cânt… trist
Nu îţi astupa urechile
trebuie să îl auzi.
Plouă.
Şi în ploaie mă întreb de ce
De ce îţi cresc aripi sub ochi-mi plânşi
De ce totuşi taci şi apoi pleci fără un gând
De ce ne prefacem că vrem să păşim
Împreună
În ploaie, în zgomot, în vânt.
Dar în final e un cânt tumultos, trist, şi uneori tăcut
Ne minţim că ne iubim
Dar în final ştim că totul e un târg
Meschin, rece şi fără sentiment.
Vreau să cunosc un om
Care mai crede în iubire.
În ploaie.
Şi ploia se opreşte.
@Indrie Cristina- Mirela
Am trişat. Nu am jucat după reguli, eu care mereu ma încadrez atât de bine în formele care mi se cer, sau cel puţin, mă prefac, afişez un zâmbet fals şi mă conformez, regulile sunt reguli… Acum e una din primele dăţi când nu mai vreau reguli, nu mai vreau sa ma limitez, vreau sa trăiesc.
Nu mai vreau sa mă ascund după monitor, prinsă într-o cutie. Nu mai vreau să urmez cuminte regulile societăţii pe care toţi le calcă. Nu mai vreau. O dată parcă vreau şi eu să fie regulile făcute ca să fie călcate… dar nu. Atunci când le calc sunt trimisă la colţ. Pentru că asta sunt eu, fata prinsă în pânzele regulilor.
Vreau un joc fără reguli.
Încet, încet regulile te aruncă în stereotipuri. Şi nu vreau. Mi-e atât de frică să mă limitez, mi-e frică de proprile-mi prejudecăţi, vreau să sar gardu’, dar e îmbodibit de trandafiri cu mulţi ghipi, frumos, dar foarte dureros…
Am vrut să o fac şi aşa. Am fugit în spate, pentru că înainte nu mai puteam sta, sub privirile tuturor. Dar Tu ai trimis un o balenă, un val, o adiere şi m-ai aruncat sub privirile tuturor. Ce vrei să le mai spun, ce vrei să le mai arăt? Şi mie îmi lipsesc răspunsurile, şi mie mi se zbate inima în piept. E uşor să vorbeşti, dar e greu să trăieşti. E uşor să vorbeşti, e chiar o furtună, un taifun ce iese din inima mea, dar e un deşert răspunsul pe care îl aştept, un labirint…
Voi juca după reguli dacă asta îmi ceri, dar nu mă voi închide şi acum, nu pot tăcea.
M-ai chemat, mai chemă-mă odată, spune-mi şi unde să plec… dar nu îmi spune să stau. Mă dor picioarele de atât stat, de o rătăcire de timp aştept să plec, de două să îmi vorbeşti- şi mi-au împânzit picioarele şi disper. Nu mai văd nimic la orizont- am orbit, am surzit, oare ai plecat, sau te-am lăsat eu în urmă?
Găseşte-mă căci eu nu te mai văd, Te simt licărind în întuneric, dar picioarele-mi sunt de sare şi aripile-mi au putrezit, nu Te pot ajunge.
Voi juca după reguli, dar numai a Tale. Nu mă voi închide în religie, credinţa îmi e îndeajuns. Cuvântul Tău, dar nu şi al celor închişi în el. Voi asculta, da voi asculta… atât timp cât Îmi vorbeşti . Te voi căuta, o voi face cu dispere, deja o fac în rândurile mele, în mintea mea, în sufletul meu, în gândurile mele… dar Tu lasă-Te găsit.
Vorbeşte-mi căci de mult ai tăcut.
Acum e timpul Doamene să spui un cuvânt, căci nu pot umbla pe ape, şi marea e tulbure, un adevărat coşmar… nu sta departe umblând pe ape de parcă ai fii o stafie, sau o închipuire a unei inimii disperate. Ştiu că eşti Tu… şi eu vreau să fiu piatra, nu cel care se leapădă de Tine, de 3 ori în toi de noapte…
@Indrie Cristina- Mirela
E început vară şi plouă
Ploaia miroase a regret
O trag în piep cu nesăţ,
o privesc cu dor.
Tu îţi cânţi focul în continuoare,
Nu o vezi, focul te arde,
Dorinţe pătimaşe te încălzesc,
ploaia nu le sting
e doar apă şi un cânt trist.
@Indrie Cristina- Mirela
Adevărata împlinire în viaţă nu constă în fericire. Ne frământăm pentru atâtea lucruri care în final nu ne aduc decât un pic de satisfacţie amară, s-a terminat munca şi poate a fost încunată cu atingerea scopurilor propuse şi totuşi împlinirea ce o obţinem e atât de mică. Doar atât… şi acum ce? Acum începem alte planuri în lungul şir a vieţii, până ce toate se vor sfârşi- brusc. Atunci realizăm că suntem trecători, şi cât de puţin au valorat planurile noastre.
Uneori obţinem fericirea şi nici nu realizăm cum devenim prizonieri ai acestei fericiri. Suntem captaţi în propriul orizont, incapabili să privim în afara lui. Suntem limitaţi. Şi limitarea e cea mai dură pedeapsă pe care o poate trăi un om.
Unele decizi ne pot aduce fericirea dar totuşi sunt de evitat. Această fericire poate fi temporară sau poate doar o influenţă rea. Când refuzi să te complaci în fericire alegând ceea ce cunoşti că este bine, vei suferi, îţi vei confrunta temeri, vei trăi ceea ce ai fi vrut să eviţi, dacă eşti fată vei plânge, vei plânge şi iar vei plânge, dacă eşti băiat probabil vei tăcea şi în ascuns vei vărsa o lacrimă. Dar după ce te vei elibera de tristeţe, măcar în parte, vei începe să vezi lucid. Vei începe să simţi acea pace extraordinară pe care numai Dumnezeu ţi-o poate da, acea pace care chiar daca nu e sinonimă cu fericirea întrece orice fericire.
Parcă întrevăd un strop de adevăr, şi îmi doresc să descopăr lucrurile cu adevărat importante în viaţă, dar mai ales drumul care mă va duce la ele.
_________________________________________________________________________________
Aceste gânduri le scriu lipsită de odihnă, la ora 2 noaptea, după 100 de pagini de istorie socială, mai urmează 200 care nu le voi termina.
@Indrie Cristina-Mirela
Nu am să îţi scriu încă un vers
Nu am să îţi mai dedic nici măcar un cuvânt
N-am să -l mai scot din suflet, n-am să-l mai plâng
Am să scriu de cer, de ploaie, sau poate de vânt,
Dar am să te uit din rânduri, am să te ascund.
——————————————————————
Mi-e dor să mă plimb în ploaie-
Să vărs din tumultul ce zbiară în mine,
Să mă răcorească şi să fiu singurul om din lume…
Deşi… furtuna te-a cuprins şi pe tine,
Şi acum e greu să te las, să te pierd în urmă,
Amintirea omului, omului ce cândva a iubit.
——————————————————————
De ce toată ploaia din unviers nu poate stinge iubirea,
Dar timpul o sufocă, o aleargă şi apoi o ucide.
——————————————————————
De ce am iubit?
De ce nu îţi spune nimeni că dragostea nu e nemuritoare,
Dar sufletul şi arta da?
——————————————————————
Sunt muribundă şi arta mea moare.
Indrie Cristina
