Chemarea valurilor

Sunt atât de multe de spus, dar e linişte, nu e cine sa le audă, în adâncul meu au fost şi spuse. Tânjesc după colţuri întunecate, dar mă şi înspăimântă. Doar acolo pot fi eu cu mine, doar acolo pot să creez un Univers propriu cu linii şerpuite galbele şi roz, o întruchipare a fericirii care e de negasit. Doar acolo, în colţul acela întunecat mă suprinzi atât de  profund, poate de aceia mă înspăimântă. Atunci nu mai sunt doar eu, dar nu e o problemă, Tu vezi esenţa sufletului meu, şi pot sta ascunsă în colţul nostru, colţul în care Tu îmi dai putere să fiu cine vreau, să fiu eu şi îmi revelezi cine sunt. Am secat, am secat de Dumnezeu. În setea mea nu am ştiut unde să privesc. Te-am căutat în inima mea tulbure, te-am căutat tăcut, te-am strigat cu tăcerea care Tu o auzi cel mai bine, tu auzi tăcerea mea. De multe ori am crezut ca atunci când cineva iubit e departe, îi poţi vorbi prin tăcere, prin setea dorului, nu am primit niciodata răspuns. Însă cu tine e altfel, Tu îmi auzi tăcerea şi tăcerea Ta e atât de copleşitoare. Dorul şi tăcerea fac cuvintele nerostite mai tari, mai pline de însemnatate şi pasiune. Ieri ai răspuns inimii mele, şi m-am umplut de uimire dar şi de frică. Am privit valurile furioase în întuneric şi Te-am văzut în ele, m-am văzut în ele… Mă simt adâncindu-mă în întuneric, într-o mare prea furioasă pentru a o putea învinge, deşi ştiu că Tu guvernzi totul, deşi Te văd controlând totul, mi-e frică şi parcă nu cred, că pot păşi pe ape. Şi totuşi mă cheamă aerul, curentul, strigătul valurilor şi nu pot sta departe, chiar dacă mă înec  în lumea care mă depăşeşte. Mă chemi şi nu pot sta. Aripile-mi sunt uscate şi sunt prea obosită să pot înota, dar picioarele–mi sunt disperate să alerge spre Tine. Vreau să umblu pe ape, vreau să pot nu numai în colţul nostru, dar şi pe apele disperate.

@Indrie Cristina-Mirela

E groaznic de rece… şi e vânt

Se războiau afară rafalele de vânt

Purtau  pe aripi multe răbufniri oftate

E primăvară şi păsările nu poartă în cânt

Nici bucuri nici vremi uitate.

Le-au îngheţat şi aripile şi glasul

Frigul crâncen neiertător.

_________________________________

Mai rătăcim şi noi o vreme

Pe străzile goale şi reci

Nu putem certa nici vântul

Şi nici pietrele nu le putem muta

Oftând şi noi îi ascultăm cântul

Şi e rece şi te văd plecând

_________________________________

Nu mai am nici un cuvânt să spun

Nu stiu de e bine că nu îl spun

Dar orişicum am îmuţit şi eu

Şi aripile mi-s distruse de vânt

_____________________________

Ce crezi iubite că nu te văd căzând?

Dar nu vrei să mă iei de mână

Şi nu mai pot de cât să spun

Că mi s-au uscat cuvintele în gât

____________________________________________

Îmi amintesc cum ţi-ai luat la revedere

În acelaş loc unde ai stat de multe ori aşteptând

Dar astăzi e pentru ultima oară

Şi bate-un vânt şi-i rece

Şi ochi ne sunt trişti, parcă bătrâni

Ne-ngheaţă lacrimile pe sub ploape

Şi îţi spun ca din privire

Nu ne vom revedea curând

Ne-au îngheţat şi inimile de atât vânt.

________________________________

Sunt iarăşi singură cum n-am mai fost nicicând

Şi nu-i nimeni să îmi asculte şoapta

A îngheţat şi ea demult.

__________________________________

E atât de frig şi bate-un vânt

Nu, nu e loc de Tine, Doamne  acum.

În inimi îngheţate de piatră.

__________________________________

Deşi Tu ai ultimul Cuvânt

Asupra pietrelor, frigului şi a groznicului  vânt.

@Indrie Cristina- Mirela

Croieşte-ţi aripi…

M-am săturat să mă îmbie fantasme trecute ale unui posomorât viitor. M-am săturat să cadă încet şi-ncântător, o parte din mine. M-am săturat în veghe ziua ca să stau şi tot la miezul nopţii să cânte un cocor. Şi somnu să-mi devină al nopţii fior şi veghea cea de dimineaţă uitată-n spre viitor.  Şi-n fiecare noapte tresar cu spaimă şi mă gândesc,  dar ce-am să fac acuma când dorm răpusă de-osteneala unui scop greşit…

În fiecare zi alerg prin frunzele uitate, ce nu poartă nici nume şi nici dor, îngrijorată şi înpovorată-n a zilei sudori. Dar ce-au să facă îngrijorarea şi ziua şi sudoarea când va venii atuncia ziua de apoi…? Nici frunzele uitate o vorba n-au să spună, o vorbă de mărturisire nici acum, nici atunci… în folosul meu.

Voi deveni ca frunzele uitate, căzute şi purtate pe un meleag fără de înlăţare, fără de păsări prevestitoare, fără de cer spre care să priveşti, fără de dragoste, fără de dor, fără de iertare… sau a-şi putea acum din somnul meu să mă trezesc, prin rugăciune aripi să-mi croiesc, să zbor trăind un vis adevarat, să zbor cât încă vremea-i de folos…

Spre cer se-nalţă doar cei ce nu trăiesc doar pentru ei, cei ce cunosc că viaţa-şi găseşte un sfârşit şi veşnicia ne-aşteaptă, cei ce trăiesc cu inima bătând pentru un ţel înalt, un ţel pătruns în inima de muritor aşezat de Cel ce e nemuritor…

@Indrie Cristina

acestă meditaţie am scris-o special pentru blogul revistei Adierea

Despărţirea- o descoperire

De vreme ce creştem realizăm vă toţi se duc şi ne părăsesc. Nu neaparat fizic…
Creşti şi realizezi că părinţii nu te mai înţeleg… sau nu vor şi ruptura se produce încet, încet, apoi începi să vezi ce fiinţe profitoare sunt oamenii, care cauă prieteni după conjunctură, iar prietenii din pură dragoste de “frate” e tot mai rară(pentru mine e un mister). În cele din urmă te rupi şi de fraţi pentru că anii au trecut şi voi v-aţi schimbat şi sunteţi fiecare cu ale lui… prea ocupaţi să aveţi timp de lucrurile importante.
Mă întreb dacă teoria e valabilă şi pentru soţi… ştiu că în cazul unora se cam aplică. Dar mă întreb mai degrabă dacă există căsnicie în care după ani să nu fi singur sufleteşte…? Oare cei tineri vor zice da, cei bătrâni vor tăcea…
Dumnezeu nu te părăseşte niciodată… dar uneori noi, pe nesimţite îl părăsim fără să conştientizăm măcar.
Bate prin sufletul tău vântul chemării din pustiu? Ţi-e inima goală, ochii deseori lăcrimânzi şi ai o sete de cuvinte ce tac înlăuntrul tău? Vrei îmbrăşisări cu ser de răspunsuri vindecătoare? Ai lăsat oare în drum un sfânt şi un Dumnezeu?
Vrei răspunsuri? Cărarea o ştie doar inima ta, iar aripile ţi-le poţi deschide doar Tu!
Păstrează în templul sufletului tău ce-i veşnic…

@Indrie Cristina

Aripi proaspete de iertare şi bucurie

Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!

Psalmii 51:12

Pete de culoare

Viaţa e uimitoare. Dumnezeu e creatorul. Noi suntem pete de culoare desprinse din Sufletul Lui.

Am dispoziţia de a râde vieţii, de a intra în hora viitorului acoperit de ceaţa necunoscutuluilui şi îmbălsămat de de lumina Cerului. Începuturile noi îmi dau speranţe.

Recăpătarea aripilor prin rugăciune îmi oferă curaj şi încântare.

Mă uimeşte viaţa, pentru o zi, nu mai vad stresul doar bucuria de a o lua de la început şi a zbura într-o direcţie nouă plină de primăveri târzi, veri în care soarele te arde de compromisuri şi te face liber să te legi de libertate, de Dumnezeu.

Începuturile noi mă fac adult, începuturile noi mă aduc mai aproape de visele copilăriei, începuturile noi mă fac din nou copil plin de vise şi imaginaţie… care tânjeşte după păpuşi… sau după stiloul ce e nerăbdător să lase pete pe coala vieţii, să scrie basme şi zile pline de Dumnezeu…

@Indrie Cristina

Aripi de foc în apus

Trece timpul, trece pe lângă noi

Și ce dacă au înflorit cireșii și soarele e pătrunzător?

Ce dacă cântă natura și pomii rodesc?

În fond mereu au înflorit, au dat roadă și au veștejit

Natura mereu a insuflat imnuri și simfoni

Ne-a plâns doina și ne-a cântat învierea.

Acum îmi doresc cântece fără epitete și licăriri

Acum îmi doresc doine fără jale

Acum îmi doresc viața simplă asa cum e

Fără machiaje, fara comlexe, fără mândrie.

Îmi doresc zâmbete lipsite de rautate și ironii

Prietenii fără bârfe și așteptări.

Imi doresc o inimă plină și încăpătoare

Să pot iubi un dumnezeu infinit în bunătate

Și la un loc un popor urât și unul iubit.

Îmi doresc să ia foc aripile mântuirii,

Să mă ardă.

Pe mine, pe voi, pe ei…

Să ne trezim

Să alergăm, să zburăm în lucrare.

Dăruiește-ne Doamne, dacă e nevoie aripi înfîcărate

Care să ne ardă, să ne irite

Dar să ne dea avânt spre Cer.

Timpul a trecut, viața se va stinge.

Acum e timpul să ne luăm avânt

Căci seara se lasă, dureri neînconjor

Și Domnul Isus ne chemă pe nori.

Vino… acum!

@Indrie Cristina

Aripi din petale…

Idei şi gânduri învinse se prăbuşesc… Credinţe, obiceiuri, dorinţe, zâmbete şi speranţe şi omul din mine împreună cu ele. Ar fi bine daca ar fi atât. A murit mâna ce se-ntinde după mai mult, a murit gândul ce se ridică mai sus de gunoiul omenesc, a secat si lacrima ce-adapă sufletul cu nobleţe. A secat tot ce îî sfânt… poate-a rămas doar dorinţa… o şi cum mă-tind după ea, cum o îmbrăţişez şi o rog să mai rămână o clipă în mine, o clipă căci e răsuflarea mea. Îl doresc pe Dumnezeu deşi e atât de departe de răsăritul şi asfinţitu-l meu. Încă-L mai doresc cu o inimă sângerândă. Ce dulce e sângele suferinţei, e singurul ce leaga înca un păcătos de-un Sfânt…

Mai suflă-mi şi-astăzi în ureche o Dumnezeu prea Sfânt, un mic mister, o mare promisiune ia-mi ochii alipiţi de pe pământ, îngăduie-mi să simt un singur murmur de chemare din arborii ce se foiesc, îngăduie-mi să simt a Ta alinare prin florile ce amintiri îmi trezesc, îngăduie-mi să văd lucruri “banale”, să nu trec nepăsătoare pe lângă lucrarea Marelui Dumnezeu. Îngădue-mi să văd încă ce nu văd alţii, să simt cu Tine în spatele frumoase-i măşti, mereu te-ascunzi în spatele unei petale iar noi Te căutăm în griji şi frământare. Şi încă Te mai întrebăm în fiecare colţ de lume: O Doamne Sfânt, Tu unde eşti?

Ne frământăm c-o singură-ntrebare când şi noi ştim că-n inimi avem răspuns, ce trebuie să răsune tare dintr-un piept smerit, răpus:  O Doamne aici sunt…

Legă în mine aripi din petale, să pot zbura la Tine acolo sus…

@Indrie Cristina