ai fost semizeu

3

Timpul a fost al nostru,

Semizeu cu degetul pe ceas

Si astrele coborandu-ti in privire.

te hraneai doar cu zambetul meu schiop

si cu cerneala scrisorilor mele.

 

Vreo 2000 de zile si 2000 de nopti,

am gustat din nemurire.

a doua zi dupa infinit, cu ochii rosii si cu pungi grele de repros

am adormit.

A fost prima seara cand ai murit. secat.

dator, ai mai murit in 2000 de feluri sub privirea mea…

si stropit de sange  te-ai coborat in lumea celor muritori.

 

agatata in timp, cu doi saci de dragoste mucegaita,

astept sa ma iei cu tine in lumea celor care mor.

Si incep sa ma intreb de n-am pierdut deja si ultima suflare.

si nemurirea-i doar un ametitor miraj al dragostei nesfinte care piere,

la prima si ultima clipire.

 

Indrie Cristina-Mirela

 

 

 

 

Publicitate

Trădare

Etichete

,

Există o gară prăfuită și gri în fiecare din noi. Sunt bănci și reviste vechi cu fel de fel de povești neinteresante, cafea spălăcită și un ceas fără baterii. Timpul stă în loc, trenul are întârziere, poți să îți diseci gândurile, să îți explorezi cel mai nebun colt al mintii tale, să discuți cu tine însuți și să cazi pentru o secundă într-un univers idilic tulburat de ceață.

Până când într-o zi taci. Si parca niciodată nu ți-au sclipit ochii mai mult a nebunie… Adevărata nebunie se naște când încetezi să mai discuți cu tine. Când treci pe lângă gara prăfuită în fugă, de frică, de parcă  dacă vei arunca o singură privire vei dezlănțui un circ întreg într-o cutie.

Adevărul e că nu mai ști să jonglezi cu vise și cu pietre si nu mai vrei sa fi un acrobat pe o frânghie prea lungă și prea ingustă.

… măcar ai pământ stabil sub picioare, dar sti ca fiorul unei nebunii paralizante te incearcă. O nebunie în care ști cum te numești, dar nu ști cine ești… nu ști cum se fabrică un zâmbet și cum se pășește pe vârfuri pe asfaltul colorat și mai ales cum se gătește un vis…

Ai cumpăra un ghid practic, care să îți spună cine ești sau cum să iți croiești vise, pe care să îl uiți pe noptieră și să te împaci cu gândul că ai rezolvat problema. Dar nimeni nu îi poate spune asta si nu mai ai nevoie de încă cineva care să îți spuna cine ești, ce visezi și ce poți…

Atârni deja de ațe și ai nasul scobit din lemn de pin.

Te-ai trădat. Ți-ai trădat visele. Ți-ai trădat menirea. Nu ai crezut în tine. Nu ai crezut într-un scop mai măreț. Te-ai oprit din a săpa în tine.

acum te afunzi în nebunia normalității ce te înconjoară, cu o punga de timp si-un show cu aromă de oua uitate in soare…

mai poți încă să dai ceasul în urmă… și să te privești în față.DSC_0018

Indrie Cristina-Mirela

Aberații în noapte

Încă o noapte fără somn, fără cafea și fără stele. Doar tânțarii își mai fac loc la o mișcare neatentă și te ciupesc, de parcă ar mai putea să îți răpească ceva. Mă contopesc parcă în așternutul cald, toropitor, înconjurată doar de zgomotul unei locuințe goale. E atât. O locuință. Nu e o casă în care zgomotul vine de la ursulețul de pluș care încearcă și în această noapte să aibă o escapadă trecând prin felurite aventuri și îndrăgostindu-se în cele din urmă de o girafă cochetă și cu „nasul pe sus”. Zgomotul nu vine nici măcar de la un sforăit agasant ci de la frigiderul ce vrea neaparat să facă  gheață.

Am ajuns într-un pas al existenței mele în care timpul începe să treacă în goană iar eu cu ochii roșii, obosiți mă întreb unde pleacă.

Tânjesc după cele mai superficiale lucruri pentru că am obosit să caut ceva mai profund. Căutarea unui adevăr suprem nu te face decât să devi mai nefericit, pentru că vei fi atât de mic în prezența supremului. Toți vor mușca din măr, iar tu vei sta cu picioarele în praf învârtindu-te în cerc și crezând că zbori.

Nici acum nu știu ce e mai aberant: să nu crezi în zbor sau să crezi că zbori?

Totuși cred că îmi place să fiu nefericită. Și nu sunt singura. Se observă ușor la unii scriitori.

E ceva desăvârșit în nefericire, un farmec ciudat cu iz de nebunie.

Și eu sunt o nebună. cu litere. speranțe. trădări. și multă tăcere.

Indrie Cristina-Mirela

Muşuroi

Etichete

, , , ,

Dansuri stangace pe pianul pietonal,

Inimă goală, lângă inimă goală,

Priviri pierdute şi interesectate într-o mare a indiferenţei,

feţe fără expresii, lutul rece învârtindu-se în gol,

Note de gheaţă din cer pe o lumină fumegândă

dintr-un muc de tigară

şi tu-

O furnică într-un muşuroi

zdrobită de ziua de mâine-

atât de mică! cum ai înghiţit un curcubeu,

o stea şi un foc cald dintr-un şemineu?

un univers intr-un fir de nisip,

abis de Dumnezeu.

priveşte-mă în faţă şi spune-mi că ai înghiţit

un curcubeu,

o stea şi sufletul meu pictat în lumina ochilor tăi.

 Indrie Cristina-Mirela

Gânduri rătăcite în Ajun de Crăciun

Etichete

, , ,

E ajun de Crăciun, afară nu ninge, bradul sta trist pe hol cu luminitele stralucind si o sentinţă la o moarte înceată… e primul an când până şi bradul mi se pare trist, cred că va fi şi ultimul în care voi împodobi un brad adevărat.

Gândul nu îmi stă la naşterea lui Hristos, afară nu se aud colinde, pe facebook copii se laudă cu banii câştigaţi prin colindă- de ţi se pare că până şi colindatul e un târg urât. A trecut vremea în care ne doream o prăjitură, o nucă şi o inimă plină de colinzi, plină de nastere, de salvare…

Mă gândeam la cum Mircea Cărtărescu visa în tinereţe să fie un John Lennon al generaţiei sale(conform lui Florin Iaru) şi atunci am realizat că toţi visăm să fim ce nu putem fi. De ce e o admiraţie atât de puternică spre ceea ce nu suntem. Privim spre alţii cu inima plină de dorinţă, de admiraţie, în timp ce noi avem în mânecă un as- sau poate mai bine zis şosete de diamant*, dar nici nu ştim asta…

Nu ne cunoaştem, nu ne căutam pe noi înşine, mulţi suntem încă în negare- fugind de ceea ce în copilărie am urât, de ceea ce ne e predispus genetic sau poate divin să fim. De multe ori nu întelegem că unele lucruri ne-au fost întruchipate într-un ambalaj negativ în copilărie sau cu defecte tehnice. Oricum nu poţi fugii de cine eşti, într-un fel sau altul te vei trezi repetând istoria, poate o vei repeta mai subtil, mai blând dar o vei repeta şi o vei duce mai departe ca moştenire…

Mereu am gândit că voi face ceva monumental şi recent am început să realizez că oamenii care fac lucruri extraordinare le fac ca şi pe lucruri banale, apreciându-le ca fiind banale şi făcându-le fără vre-un efort considerabil. Mă refer la artă, la lucruri care chiar au impact asupra lumii. Cred că partea cu stima de sine funcţionează doar în afaceri, acolo trebuie să crezi că vei fi cel mai bun şi în după multă muncă şi mult efort vei fi cel mai bun- dar asta nu funcţionează în artă.

Sincer cred că Maria Tereza nu considera că facea un lucru excepţional, cred ca o lua ca pe un lucru normal, pe care îl făcea din instinct. Motzart nu cred că a fost mânat de dorinţa de a revoluţiona lumea muzicii când la 10 ani a compus prima simfonie. Oamenii excepţionali sunt mânaţi pur şi simplu de ceea ce sunt, de ceea ce i-a făcut Dumnezeu să fie.

Societatea noastră e o societate în care toţi vrem să fim la fel, toţi ne îmbrăcăm la modă, toţi vorbim lucruri banale pentru a ne aproba reciproc şi accepta, toţi râvnim după anumite locuri de muncă/ cariere care ne oferă prestigiu şi bani, recunoaştere socială. Probabil pentru că nu ştim cine suntem, pentru că noi nu ne recunoaştem pe noi înşine, nu ne acceptăm şi nu ne bucurăm cu cine suntem şi de aceia aşteptăm ca alţii să o facă.

Închei cu câteva versuri din Fata cu şosete de diamant de Mircea Cărtărescu:

*”ce fermecată lume! trec prin seară
taxiuri de cleştar şi scorţişoară
şi printre limuzine se strecoară
fata cu şosete de diamant.”

… îţi mulţumesc Doamne de tot

Indrie Cristina- Mirela

 

Carceră

Etichete

, , , , , , ,

Am tăcut mult timp. Am stat în tăcere cu mine si cu toate păcatele mele, a fost carcera mea, o izolare lungă în care nu mă puteam convinge să mă eliberez. Nu am putut lupta cu mine, defapt când am ajuns între limitările carcerei spirituale nu am mai dorit decât să zac în timpul ce nu vroia să mă înghită dar nici să ma verse. Un fel de purgatoriu cu miros de ironie.

Am stat  neştiind cine mai sunt, cine mai sunteţi voi, a fost spitalul în care m-am simţit precum un om ce nu mai poate spune ce e real şi ce e fictiv. Oare din sanatoriu ieşi sănătos sau mult mai bolnav? Oare visele rătacite în capul nostru sunt doar fărâme din nebunia noastră?

Era o tăcere în carcela mea, era praf şi o dezordine de gânduri şi mă întreb daca oare praful nu putea fi magie irosită? Ştiţi poate chiar praful de pe cărţile necitite e praf magic putrezit pentru că nimeni nu a vrut să îl folosească.

Puteam face orice şi totuşi mă întreb de ce nu am făcut ceva. Mă întreb dacă magia ţi se întăreşte în degete şi uşor, uşor sufletul nu îţi mai miroase a cireşe proaspete şi gândurile devin gri şi tot mai colţuroase?

Din închisoarea mea am încercat să ajung la oameni dar nu am reuşit. Mi-am întins mână printre gratiile ghipate fără credinţă dar dorind să ajung la Dumnezeu…  şi am rămas tot în praf, dezordine şi beznă.  Scriam pe podeaua plină de praf tot ce aş fi vrut să spun şi nu puteam.

Azi văd că Dumnezeu e mereu printre litere… pentru mine.

*

Oamenii nu ştiu aprecia sincercitatea. Tot ce vei primii în schimbul sincerităţii tale va fi o catalogare şi vei fi privit ca oaia neagra, asta pentru ca majoritatea oamenilor nu sunt sinceri nici măcar cu ei însuşi.

*

O perioadă lungă m-a preocupat zbor retezat, un eşec spiritual, o incapacitate de a mă ridica la niveluri standardelor pe care eu le consider necesare. A trecut timpul şi am coborât cu mult faţă de unde am vrut să fiu şi pe neştiute în timp am realizat că aripile au început îmi crească. Nu ştim de multe ori că Dumnezeu nu lucrează la noi doar spiritual, pentru că omul are mai multe dimensiuni, el trebuie să se ridice prin ceea pentru ce a fost făcut. Mulţi răspund la toate întrebările cu răspunsuri spirituale, omul este mai mult decât trup dar este şi trup, este şi intelect, creativitate pe care tot Dumnezeu le-a lăsat pentru a fi dezvoltate şi folosite.  E o încercare foarte mare să găseşti puntea dintre cele două.

text şi poză Indrie Cristina- Mirela

Intrusa

Etichete

, , ,

Mă simt ca o intrusă printre fotografi, ei mă urmăresc pe sub sprânceana ridicată, nu vor să fiu acolo, eu mă întreb cum am ajuns aici. Am început din curiozitate cu aparatul unui prieten, am vrut să văd ce iese de sub mâna mea şi ca şi cum aş fi fost un spectator al propriului meu spectacol m-am trezit fotograf, m-am trezit cu clienţi.

Mă simt ca un scriitor cu un aparat foto în mână. Stiloul ştie că l-am trădat şi refuză să îmi mai ofere inspiraţie, e un instrument gelos, e prima mea iubire şi nu îi place să fie neglijat. Cum aş putea să fac din el muza şi capodopera mea când alceva încearcă să îmi fure inima?

*

Stătea astăzi cu un prieten, el se mişca agitat dintr-un capăt în altul al încăperi vorbind mult, eu statea cu un aer uşor plictisit pe canapea îmbrăcată într-o rochie lungă cu un aspect puţin neglijent. Mă simţeam ca în paginile unui roman şi în mintea mea totul era ca şi cum ar fi citit dintr-o carte prăfuită. În fond toţi suntem personajele unei poveşti mai mult sau mai puţin interesante…

Indrie Cristina

foto by Lucian Pele

Sclipire de geniu

Etichete

, , ,

Se spune că arta este nefolositoare. Şi este. Totuşi munca mea devine folositoare abia când se transformă în ceva cu totul nefolositor:artă. Când din ceva cu totul  banal se naşte arta, atunci în inima mea sclipeşte existenţa lui Dumnezeu, atunci ştiu că exişti! Tu faci din nimic totul, un tot mare, de necuprins şi de neînţeles. Tu eşti sclipirea de geniu din spatele fiecărei persoane, din spatele fiecărui lucru extraordinar.

Gând & foto Indrie Cristina- Mirela