E ajun de Crăciun, afară nu ninge, bradul sta trist pe hol cu luminitele stralucind si o sentinţă la o moarte înceată… e primul an când până şi bradul mi se pare trist, cred că va fi şi ultimul în care voi împodobi un brad adevărat.
Gândul nu îmi stă la naşterea lui Hristos, afară nu se aud colinde, pe facebook copii se laudă cu banii câştigaţi prin colindă- de ţi se pare că până şi colindatul e un târg urât. A trecut vremea în care ne doream o prăjitură, o nucă şi o inimă plină de colinzi, plină de nastere, de salvare…
Mă gândeam la cum Mircea Cărtărescu visa în tinereţe să fie un John Lennon al generaţiei sale(conform lui Florin Iaru) şi atunci am realizat că toţi visăm să fim ce nu putem fi. De ce e o admiraţie atât de puternică spre ceea ce nu suntem. Privim spre alţii cu inima plină de dorinţă, de admiraţie, în timp ce noi avem în mânecă un as- sau poate mai bine zis şosete de diamant*, dar nici nu ştim asta…
Nu ne cunoaştem, nu ne căutam pe noi înşine, mulţi suntem încă în negare- fugind de ceea ce în copilărie am urât, de ceea ce ne e predispus genetic sau poate divin să fim. De multe ori nu întelegem că unele lucruri ne-au fost întruchipate într-un ambalaj negativ în copilărie sau cu defecte tehnice. Oricum nu poţi fugii de cine eşti, într-un fel sau altul te vei trezi repetând istoria, poate o vei repeta mai subtil, mai blând dar o vei repeta şi o vei duce mai departe ca moştenire…
Mereu am gândit că voi face ceva monumental şi recent am început să realizez că oamenii care fac lucruri extraordinare le fac ca şi pe lucruri banale, apreciându-le ca fiind banale şi făcându-le fără vre-un efort considerabil. Mă refer la artă, la lucruri care chiar au impact asupra lumii. Cred că partea cu stima de sine funcţionează doar în afaceri, acolo trebuie să crezi că vei fi cel mai bun şi în după multă muncă şi mult efort vei fi cel mai bun- dar asta nu funcţionează în artă.
Sincer cred că Maria Tereza nu considera că facea un lucru excepţional, cred ca o lua ca pe un lucru normal, pe care îl făcea din instinct. Motzart nu cred că a fost mânat de dorinţa de a revoluţiona lumea muzicii când la 10 ani a compus prima simfonie. Oamenii excepţionali sunt mânaţi pur şi simplu de ceea ce sunt, de ceea ce i-a făcut Dumnezeu să fie.
Societatea noastră e o societate în care toţi vrem să fim la fel, toţi ne îmbrăcăm la modă, toţi vorbim lucruri banale pentru a ne aproba reciproc şi accepta, toţi râvnim după anumite locuri de muncă/ cariere care ne oferă prestigiu şi bani, recunoaştere socială. Probabil pentru că nu ştim cine suntem, pentru că noi nu ne recunoaştem pe noi înşine, nu ne acceptăm şi nu ne bucurăm cu cine suntem şi de aceia aşteptăm ca alţii să o facă.
Închei cu câteva versuri din Fata cu şosete de diamant de Mircea Cărtărescu:
*”ce fermecată lume! trec prin seară
taxiuri de cleştar şi scorţişoară
şi printre limuzine se strecoară
fata cu şosete de diamant.”
… îţi mulţumesc Doamne de tot
Indrie Cristina- Mirela
Zbor retezat 